Daniel Ștefan POCOVNICU
Saptamîna trecuta, scriam despre „șoarecele de bibliotecă”, fără să las locul unor explicații necesare. Ce vrea să zică sintagma aceasta? Surprinde ea imaginea unui om dedicat cu trup și suflet cărților, lecturii lor, vieții într-un univers descoperit pagină cu pagină? Iertat să-mi fie, pentru cei mai mulți, ea reprezintă mai degrabă eticheta neputinței unui individ de a accepta realitatea așa cum este, refugiu teoretic în sfera ideilor și a emoțiilor livrești, o viață simulată în laboratoarele lecturii, acolo unde totul mai poate (se crede) fi ținut sub controlul individului.
Filologul, mai ales, dar și profesorul, în general, este văzut ca o persoană stîngace și lipsită de simțul realității. Cum, altfel, ar putea el accepta să facă ceea ce face, într-o lume și într-o vreme dedate sălbatic la acumularea de „capital”? Un bărbat care se ocupă de litere și de idei este, mai nou, unul „atenuat”. Munca pe degeaba dă seama nu doar de vina unui sistem, ci și de o mentalitate cvasicomună, potrivit căreia multă carte nu se cere, să fii prost, să ai putere. Cît despre mult clamata putere a cunoașterii, ea nu-i decît o vorbă în vîntul care suflă către alte meleaguri.
Școala a ajuns o investiție calculată în termeni contabilicești de tot plînsul. Așa se face că o diplomă universitară falsă costă doar o mie de dolari?! Odată ajunși la serviciul obținut cu greu, tinerii absolvenți constată că aproape tot ce au învățat la școală e lipsit de importanță sau, mai degrabă, e tratat ca lipsit de importanță. Trasul de sfori, o păpușărie mecanică jalnică, devine îndatorire de serviciu mult mai importantă decît exercitarea propriu-zisă a profesiunii. Omul de acțiune nu mai trece prin nici un fel de cărți, obiecte în care vitalitatea i s-ar toci, i s-ar dilua îngrijorător, împiedicîndu-l definitiv să-și manifeste reacțiile de rechin.
Televizorul are, în buna măsură, rolul determinant în „fabricarea” acestui om. Sînt mulți ani de cînd americanii au constatat că, dacă televiziunea înseamnă, pentru foarte mulți copii, singurul mod de cultivare și de instrucție dinafara școlii, ea îi educă să caute doar soluțiile cele mai rapide și mai lipsite de efort, după modelul rezolvării problemelor din filme. Acolo, orice am face, două ore și jumătate reprezintă timpul maxim disponibil pentru deznodămînt. Răbdarea necesară citirii unei cărți seamană mai bine cu energia necesară construirii unei cariere. Graba cu care fuge privirea printr-un film explică foamea de succes a tînărului milionar pieton peste cadavre. Administrarea excesivă a unor asemenea comprimate de viață determină, cel puțin în parte, nevoia lupilor tineri din afacerile românești, de „a da tunuri” peste noapte. Verosimilul cu care plusează televiziunea face ca realitatea să devină mai ambițiaosă decît trebuie.
Însă nu filmul ori televizorul au dat semnalul acestui asalt la echilibrul vieții normale. Cred că arta însăși pune la încercare limitele umanului. Esența ei, e, de cîteva secole, căutarea noului cu orice preț, transferînd ceea ce numim „foamea de senzații” în domeniul valorilor estetice. Și de aceea, azi, oricine poate „intra pe piață” cu o carte, în sensul industrios al cuvîntului. O astfel de producție de serie provoacă asfixia culturii organice, naturale, pe care un filosof francez, Alain Finkielkraut, o numea, citîndu-l pe Jean-Luc Godard, regizorul filmului Vivre sa vie (A-și trăi viața), „viața întru gîndire”, opusă vieții cotidiene.
În consecință, am început să modelăm, să fabricăm realul după tiparele imaginarului din ce în ce mai agresiv. Este recunoscut faptul că toți acei copii care au tras și au ucis în școlile americane s-au revendicat de la violența televizuală, cea care le oferise ideea. Nu din stradă se inspiraseră ei, ci direct dintr-un raționament primejdios: tot ceea ce televiziunea arată este autorizat de societate. Și dacă, pentru unii dintre noi, între a vedea pe micul ecran și a acționa în realitate nu mai e mare diferență, iată-ne situați în plin coșmar!
Don Quichote voia sa trăiască poveștile romantice din cărți, Madame Bovary, eroina lui Flaubert, la fel. Nu e mare diferența, dacă urmașul lor s-a lăsat furat de mirajul televizorului! Surprinzător, primul meu televizor, acel obiect familiar, cu care m-am trezit în preajmă, cînd am aflat de mine, se numea chiar Miraj, subtil avertisment. Numele vorbește de o altă mentalitatea asupra televiziunii, una ușor sceptică, distantă în toleranța ei. Una de om pentru care cărțile sînt, încă, mai importante decît televizorul. Fiindca iluziile lor își neutralizează o bună parte din energia perversă prin actul însuși al lecturii.
Fata morgana din carte e una pentru a cărei urmărire te antrenezi, îți întărești spiritul și sufletul, cu șansa de a-ți limpezi privirea interioară. Cea din televizor te hăituiește, e prostituata care mizează de mult pe pasivitatea naivă a clientului ultrasedentar. În fața ei, Don Quichote ar înmărmuri, obligat, de fiecare dată, să-și amîne expedițiile picarești, ca să nu piardă noua aventură difuzată pe alt canal. Un om învățat să citească nu poate să cadă definitiv și iremediabil în plasa de păianjen a televiziunii. Mai greu e pentru copilul care alege la modul categoric! Realitatea virtuală a calculatorului a venit ca un răspuns la această gravă problemă: interacțiunea, senzația de activitate, liberul arbitru oferite utilizatorului au făcut virtualul mult mai verosimil, l-au ispitit mai tare pe om în teritoriul straniu al imaginarului.
Lasă un răspuns