Zilele Bacăului văzute prin ochii adolescenților

Ca în fiecare toamnă, am așteptat și eu, ca toți prietenii mei, Zilele Bacăului. De fiecare dată, deși ne așteptăm ca totul să fie altfel, avem parte de aceeași distracție. Sau nu. Depinde de modul în care privești lucrurile. Anul acesta am hotărît să nu mai merg cu „gașca” la concerte. Prima seară, adică cea de vineri, nu am fost, avînd planuri mai importante ca aceste „zile anuale”. Sîmbătă seară însă am dat și eu o raită „pe centru”. Am plecat de acasă pur și simplu, sigură că voi găsi pe cineva cunoscut. Așa a și fost. Primii prieteni pe care i-am văzut au fost cei din școală, așa că începutul serii l-am petrecut alături de niște fețe cunoscute vag de tot. Noroc că printre ei era și o prietenă bună de-a mea, care mi-a făcut cunoștință cu ceilalți. Teoretic, toată lumea se cunoștea acolo, practic foarte puțini îi știau măcar pe jumătate dintre cei prezenți. După introducerile de rigoare m-am retras subtil, pretextînd că mă duc să mă plimb. Și m-am plimbat tot restul serii…. Trecînd în viteză pe lîngă mine, alți prieteni mi-au spus că ei stau undeva pe lîngă scenă, așa că aș putea merge cu ei. Am plecat fără să mă gîndesc la ceilalți lăsați în urmă. Aici, aceeași problemă, deși îi cunoșteam pe nume pe mai mulți, tot au fost făcute introducerile oficiale. Nici acum nu îmi dau seama de ce lumea insistă să-ți afle numele, oricum nimeni nu mai ține minte nimic a doua zi. Lăsînd dilemele mele personale deoparte, pot spune că mi-a plăcut mai mult să stau cu ei. La un moment dat, ori din cauza berii ori a euforiei create de nu-știu-cine concerta acolo, băieții s-au oferit să mă arunce în sus. Pentru cei care nu au idee ce înseamnă asta, tot procesul presupune să te ridice pe brațe și să te arunce. De preferat, la întoarcere e bine să cazi tot în brațele lor. Uneori însă se întîmplă ca lumea să-ți mai facă farse. Eu am avut noroc. Cînd am văzut însă că numărul de beri băute pe cap de participant se înmulțise, am plecat iar „să mă plimb”. După o tură de centru am văzut alți prieteni, foști colegi de bloc. Iar salutările și prezentările de rigoare. Mi s-a propus un chef din primul minut cum am ajuns acolo. Cînd am întrebat unde, mi-au zis că nici ei nu știu. După cum arătau mi-am dat seama că deși ar fi știut unde e petrecerea, a doua zi nu ar fi ținut minte locul. Berea asta… Nu am mai plecat la chef pentru că unui prieten i se făcuse rău. Vechea poveste: prea multă bere și prea multe țigări. Am ajuns în fața scării, unde am mai stat vreo două ore și am mai băut o bere, după ideea „Păi dacă sînt zilele Bacăului, Zilele Bacăului să fie”.

În ultima seară am plecat tot așa, la întîmplare. Am găsit iar prieteni, dar parcă ceva mi-a lipsit. Sau poate mă gîndeam că a doua zi, la matinala oră 8, eu urma să fiu la cursuri. Dinte toate concertele, singurul la care pot spune că am fost cît de cît atentă a fost cel al trupei Voltaj. Nu sînt fană, îi prefer cum erau în anii ’90, însă doar ei au reușit să-i facă pe toți cei prezenți „să ridice mîinile în aer”. Au făcut un spectacol exploziv, au cîntat toți cei prezenți melodiile și mi-am dat seama că lumea chiar se simțea bine. Au urmat apoi artificiile. Strașnice.

A doua zi am plecat la școală obosită. Din toată nebunia asta mi-au lipsit cel mai mult Vama Veche și Iris. Că bere și mici au fost din belșug. (Roxana SOLOMON)