Zilele francofoniei

…N-a fost seară mai frumoasă!

Vasile PRUTEANU

…A fost una dintre acele seri de vară atît de liniștite, încît parcă și natura însăși se afla în repaos. Vînturile trudite dormeau, soarele sta să apună, arșița se mai potolise, iarba sta nemișcată și nici o adiere nu trecea printre ramurile grădinii de la Centrul Internațional de Cultură și Arte „George Apostu” din Bacău. Vreo trei sute de oameni murmurau în conversații molcome, iar rîsul vreunei doamne răsuna zglobiu din cînd în cînd. Era elita orașului adunată la „Zilele francofoniei”. Nume unul și unul, întîlnite pe coperțile unor cărți, pe afișele de teatru sau concert, în revistele literare sau de cultură, în paginile presei, pe tablourile numeroselor expoziții: artiști, scriitori, publiciști, oameni de cultură. Sosesc și vreo opt țărani, de peste dealuri, tocmai de la Căpriana (R. Moldova) și încep a doini ca pe vremuri; curat romînește, vesel, evocator. N-au instrumente sofisticate, doar vreo două fluiere, două cobze, un contrabas, o vioară și o tobă. Dar, mamă, ce știu oamenii ăștia să scoată din ele, cît de autentic ne înfățișează satul din nostalgiile copilăriei noastre, cîtă vrajă pun în muzica lor, cîntînd și din gură și din instrumente!… Apoi tac. Pășește în față bădia Ziba Șorici. Din gîtlejul lui se aud, pe rînd, ca dintr-un syrinx de pasăre, cînd mierla, cînd cinteza, privighetoarea, cucul, vrăbiile, ciocănitoarea, coțofana, guguștiucul – toate zburătoarele cerului viețuind în livada părintească și în zăvoiul de lîngă sat. Solistul îl imită pe Grivei, care sare și zburdă ca un cățelandru, trage mîța de coadă, o cheamă, parcă, la joacă. Ea n-are chef! âl zgîrie și-l stuche, iar Grivei latră speriat, repede și tare, cerînd parcă ajutor: văleu, săriți, că uite proasta asta ce-mi face! Dar a trezit-o de-acum. âi trece parșivă și indiferentă pe sub bot, lovindu-l cu coada, ca să-l stîrnească. I-ar mai trage o labă, l-ar mai stuchi o dată. Seara se lasă mai apăsat, solistul orăcăie ca toate broaștele, stîrnindu-le, în ecou, pe cele aflate în lac. Din iarbă parcă zumzăie sute de libelule, greieri, iar cosașii țîrîie de zor a răcoare. Musafirii stau vrăjiți de solistul imitator, încîntați și duioși, cu gîndul la zilele cînd erau fericiți fără să știe că erau. Taraful cheamă, apoi, lumea la o horă săltăreață ca la Căpriana. Fără să știu cum și cînd, m-am trezit prins în horă, trei pași în față, trei în spate, cu gîndul la perinițele din satul meu, cînd învîrteam roata pînă făceam cărare bătută și se îndura vreo fetișcană să mă scoată la mijloc și să mă pupe. Apoi, eu scoteam pe alta, aia pe altul și tot așa. Erau multe fete care trebuiau pupate. Oare cînd și cum de-am uitat? Cînd a trecut, oare, mormanul de ani peste mine și am devenit un domn serios și sobru? N-am prea avut timp să mă gîndesc, deși aș fi vrut. Geo Popa (directorul Centrului) ne invită în Galeria de artă. Aici, alt rai. De pe simeze explodează mii de culori, se compun imagini miraculoase, se conjugă ideea cu penelul, se înfățișează o lume fabuloasă, izvorîtă din minți de artiști. Doamne, oare cum disting ochii pictorilor atîtea nuanțe fermecate, cum le pot mîinile crea (din prea-plinul sufletului) un univers fascinant, cum de le trec prin cap și prin inimă atîtea trăiri colorate? Din România și din Republica Moldova creatorii de artă plastică s-au întrecut în talent și au expus lucrări pe care nu le poți uita. Nu mai știam la care tablou să mă opresc, unde să-mi scald privirea uimită, către cine să-mi rostesc lauda. Nici aici n-am avut timp de meditație. Un alt program își aștepta rîndul, ca să facă seara de vis și de vrajă. Două fete zglobii și agile ca niște veverițe au înșirat – fiecare în parte – un uluitor program de dans contemporan, derulînd secvență cu secvență o viață de om. Israelianca Maya Lipsker a compus statuar expresii ale corpului uman pe care nici nu le-ai putea gîndi posibile, urmărind o compoziție muzicală de un rar dramatism. De la întîmplările cotidiene și pînă la jocul de-a moartea, artista ne-a trecut prin zeci de stări ale sufletului. E mai degrabă o artă a expresiei și expresivității corporale decît un dans în înțelesul lui clasic. Așijderea și Andreea Căpitănescu, care ne-a fermecat cu traiectoria și mobilitatea invadării spațiului interior al sufletului de către fenomene exterioare, care devin interioare prin asimilare conștientă sau subconștientă. Fata asta are o amețitoare capacitate de a emoționa cu imagini de dans ce invocă, cumva, principiul vaselor comunicante, prin trecerea dintr-o stare în alta, egalate într-o trăire de mare intensitate.
Cred că nu întîmplător societatea culturală ProHelveția a ales Bacăul dintre cele patru centre cîte sînt în România (Sinaia, Arcuș, Tescani și Bacău) pentru a finanța programe de mare rafinament și largă audiență. Cine va citi revista „Vitraliu” a Centrului Cultural băcăuan va înțelege cîtă extensie s-a dat aici fenomenelor spirituale și artistice și la ce nivel a ridicat acest așezămînt actul cultural. ă vrajă pun în muzica lor, cîntînd și din gură și din instrumente!… Apoi tac. Pășește în față băd

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!