Ziua cea mai îngrozitoare

Paradoxalele zile de sfîrșit ale Mîntuitorului încep în punctul superior al „Floriilor”, cînd e aclamat cu osanale și numit împărat și „fiu al lui David”. Continuă, apoi, cu trădarea lui Iuda, urmată de înfrîngerea din vinerea îngrozitoarei răstigniri. Linia vieții Sale s-a frînt, a coborît pînă la punctul cel mai deznădăjduit. De aici pînă la „înviere”, arătarea la ucenici și „ânălțarea la cer”, linia existenței (neexistate lumește) lui Iisus este în continuă urcare. Patimile și Răstignirea, însă, au emoționat și continuă să emoționeze pînă la lacrima sîngerată întreaga creștinătate. Ce dovedește Răstignirea? Că întruparea Duhului în femeie, al lui Iisus în Fecioara Maria a fost reală și de bună credință, iar moartea nu a fost una aparentă, nu mascaradă, nu teatru, cum ne fac scriitorii monofiziți să credem. Hristos pe Cruce suferă ca orice torturat, se zvîrcolește, cere să bea, totul îl doare, trupul i se umple de pustule dureroase, trupul îi sîngerează, așa cum magistral l-au pictat Grunewald și Velasquez. Trupul acela spînzurat pe lemn blestemat nu se putea să învieze. în cele două picturi nu ai nici o îndoială: sfîrșitul lui Hristos pe Cruce pare definitiv. Cum să mai crezi în înviere, în nemurirea sufletului pe locul acela zdrobitor de realist, de umilitor! El, fiul lui Dumnezeu, moare în batjocura fariseilor și saducheilor, care-l somează: „dă-te jos de pe cruce, ca să vedem și să credem”; „pe alții i-ai putut mîntui, dar pe tine nu”. Ce-ar fi însemnat să coboare de pe cruce? Ar fi anulat pentru totdeauna CREDINȚA. A vedea înseamnă a constata, a înregistra ca fapt văzut. Nu are nimic de-a face cu credința, cu inefabilul CRED. Tocmai pentru că nu văd, cred. Așa i-au răspuns lui Iisus toți vindecații de lepră, de orbire, de boli, înviații prin puterea Lui: „cred Doamne, cred”. De altfel, după îngrozitoarea moarte a lui Hristos pe lemnul crucii, nici ucenicii Săi n-au crezut-o pe Maria Magdalena cînd s-a dus să-i vestească pe apostoli că l-a văzut pe Domnul viu. în cele din urmă (după ce Toma necredinciosul i-a pipăit rănile) li s-a arătat și i-a certat pentru necredința și împietrirea inimii lor. „N-au crezut, pentru că nu era de crezut”, precizează Dostoievski, marele creștin al literaturii mondiale. într-atît de definitivă și ireversibilă le-au apărut răstignirea, moartea și înfrîngerea lui Iisus, încît nu mai puteau crede. După înviere, pentru a-i convinge pe apostoli pe deplin că nu e nălucă sau duh și a șterge orice urmă de îndoială din mintea lor, Iisus le cere de mîncare și mănîncă cu ei împreună.
Din cele două tablouri (Grunewald și Velasquez) ne apare în toată goliciunea și oroarea spectacolul divinității pironite pe lemnul batjocurii și blestemului. Rușinoasa, infama, ticăloasa moarte prin țintuirea pe cruce este cutremurătoare. Pentru că știm că omul a fost bătut, pălmuit, biciuit, scuipat, încununat cu spini și îmbrăcat în derîdere în hlamidă roșie („purpură mincinoasă”). Iisus a băut paharul durerii pînă la fund, tocmai ca să răscumpere păcatul adamic, să aducă viață veșnică omului căzut, pentru ca fiecare dintre noi să ne putem mîntui, curăța și aspira la un suflet nemuritor prin jertfa Lui, dar și prin agonisirea în viața noastră a faptelor bune, cinstite și mărinimoase.
Am întrebat-o pe doamna Alexandra Titu (unul dintre cei mai reputați critici de artă din România) cum se face că în iconografia ortodoxă răstignirea lui Iisus apare mult prea hieratică, mai puțin îngrozitoare, mai pașnică decît în picturile marilor corifei occidentali? De ce putem trece cu privirea peste icoane fără să ne cutremure uriașa durere a lui Iisus, în timp ce privind tablourile lui Fra Angelico, Velasquez, Grunewald, Durer sau Gioto lacrimile ne inundă? „Pentru că occidentul, catolicismul, în general, pune mult mai mult accent pe durere, iar biserica răsăriteană, ortodoxă, relevă cu prioritate aspectul luminos al credinței, așteptarea cu bucurie a învierii. Crucea, geometric și simbolic vorbind, e semnul întretăierii între cele două planuri (pe abcisă și ordonată), e unirea dintre spiritual și material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească și pămînteană. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic și cardinal, ne expune în dubla și derizoria noastră situație; făpturi care ținem de lume, dar și de cer” – mi-a răspuns Alexandra Titu. Am înțeles din convorbirea cu ea că prin jertfa Sa pe cruce, Iisus s-a dovedit Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului. Pentru aceasta i s-a dat puterea de a judeca lumea, fiindcă a cunoscut-o cum nu se poate mai bine, mai temeinic, mai nemijlocit; prin suferința rezervată celor mai netrebnici dintre oameni.
Măreția lui Hristos constă în faptul de a fi consimțit să moară ca ultima dintre făpturile omenești; nemîngîiat, cunoscînd deznădejdea, zdreanță omenească prinsă în cuie spre disprețul și ocara adversarilor Săi. Aceasta e dovada divinității Sale, a integralității și integrității întrupării Sale, a seriozității jertfei Sale. „Ecce homo”, vorba lui Pilat din Ponțiu, care nu a înțeles că pe cruce s-a unit dumnezeirea cu omenirea, pecetluindu-se îndumnezeirea făpturii. (Vasile PRUTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!