A avea sau a nu avea încredere în adulți

Sîntem îndrumați întotdeauna de către cei din jurul nostru, ne sînt date sfaturi în orice situație, însă adulții sînt aceia care, uneori , nu știu cînd să se oprească. Unii nu se limitează la a-și spune părerea, ci, văzînd că nu sîntem de acord, încearcă să ne impun să facem ceva. De ce să nu recunoaștem? Oricît de mult ne-am dori să părem independenți, de cele mai multe ori sfîrșim prin a ne supune voinței adulților. Indiferent că avem sau nu dreptate, de obicei noi , adolescenții, sîntem cei care cedează într-o dispută. Uneori, pentru că obosim să argumentăm ceva ce nouă ni se pare evident, alteori pentru ca observăm că pur și simplu nu ne ascultă nimeni. Nu vorbesc acum despre certurile tipice, care au ca subiect banii cheltuiți într-o săptămînă de adolescent, stilul vestimentar sau muzica preferată, ci despre acele discuții interminabile în care ne chinuim efectiv să îi facem pe cei mari să aibă încredere în noi, să ne acorde libertate de decizie și de alegere. Oare părinții chiar nu își dau seama că ori de cîte ori ne obligă să îi ascultăm nu fac decît să ne îndepărteze de ei? De ce nu sînt în stare adulții să recunoască faptul că avem și noi dreptate și că extrem de des condițiile stabilite de ei sînt absurde?
âmi permit să dau un exemplu: un elev învață o săptămînă întreagă, nu iese în oraș în cursul acesteia, iar în week-end i se accordă doar două ore în care se presupune că se relaxează și se distrează. Motivul pentru care nu i se permite să stea mai mult în oraș cu prietenii este faptul că e doar un timp pierdut. Sau cel puțin așa spun părinții. Și dacă e un timp pierdut, ce? Avem nevoie de el ca să nu ne simțim sufocați!
Nu vreau să par o adolescent rebelă, pentru că nu sunt. Consider totuși că unii parinți exagerează încercînd să își protejeze copiii. Pentru că asta e intenția lor: să aibă grijă de copii. Nu spun că o fac pentru a arăta că suntem dependenți de ei, nu îi acuz că se poartă așa din răutate! însă în această încercare a lor de a-și feri fiul sau fiica de ce e rău în lume, unii dintre adulți nu-și dau seama că întrec măsura. Noi, adolescenții, facem ce ni se spune mai mult de teama de a nu ne supăra prinții decît din convingere.
Pe de altă parte, în unele situații este necesară intervenția adulților pentru ca unii copii să nu își aleagă un drum greșit în viața. Este mai mult decît permis ca părinții să se amestece în alegerile copilului atunci cînd acesta dă semne că nu învața, că are un anturaj nepotrivit sau cînd începe efectiv să-și pună cercei în cît mai multe locuri pe corp! în astfel de situații, nimic nu este de neacceptat ! Părinții trebuie să procedeze așa cum cred ei că e bine pentru a-și ajuta fiul sau fiica.
Mă întreb de ce oare noi, adolescenții, nu avem încredere în cei mai mari, care au cu siguranța mai multă experiență decît noi. Pentru că trebuie să admitem că, deși poate părinții exagerează în anumite cazuri, și noi avem prea multe pretenții! Ajunși la vîrsta de 15, 16 ani, credem deja că sîntem capabili să luăm singuri decizii importante și dacă cineva nu e de aceeași părere cu noi, îl trecem urgent într-un fel de tabară adversă și începem să luptăm cu el/ea. Ceea ce e grav, după cum am mai spus, este că ajungem să ne privim părinții ca pe niște dușmani. E greu să respectăm dorințele adulților, mai ales atunci cînd nu coincid cu ale noastre, dar oare nu am putea să facem un efort să nu ne mai contrazicem cu ei? Pentru ceea ce sînt și pentru cît ne-au oferit, cred că merită și ei să îi ascultam, chiar dacă de foarte multe ori , noi sîntem cei care avem dreptate. (Alexandra CICEU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!