ACCENTE Declinul autorității morale

Indiferent de condițiile social-economice, uneori total diferite de la o etapă la alta, românul a trăit în profunzime cu sentimentul credinței în Dumnezeu și al respectului față de slujitorii bisericii. Revoluția din decembrie ’89 i-a apropiat și mai mult pe enoriași de lăcașurile sfinte și a consolidat autoritatea morală a clerului. Aproape că nu există sondaj de opinie efectuat în ultimul deceniu pe tema încrederii populației în principalele instituții ale țării din care să nu reiasă că biserica se stuează pe primul loc, la distanță considerabilă de celelalte instituții. Aceasta atestă nivelul înalt al autorității morale ce caracterizează majoritatea covîrșitoare a preoțimii noastre. Spun majoritatea covîrșitoare întrucît, în ultima vreme, am fost sensibilizat de unele semnale din public – în parte preluate și de mass-media – referitoare la încălcarea perceptelor conduitei morale din partea unor preoți. Nu numai în anumite localități din țară ci și pe meleagurile băcăuane s-au consumat jenante și regretabile evenimente care i-au surprins neplăcut pe enoriași: preoți hărțuindu-se public în urma mocnitelor dispute pentru ocuparea postului diriguitor dintr-o parohie, oficierea de slujbe religioase în stare de euforie, utilizarea unui limbaj suburban în relațiile cu enoriașii, încercarea de demolare a locuințelor unor nevoiași construite pe terenuri ce au aparținut cîndva unor parohii, refuzul efectuăriii slujbei de înmormîntare pe motiv că rudele unui oarecare defunct n-au oferit întreaga sumă solicitată și alte asemenea situații.

În calitatea sa de slujitor al bisericii, preotul reprezintă pentru orice enoriaș întruchiparea intelectului cu cele mai alese calități morale, sfătuitorul de suflete și călăuzitor întru iertarea păcatelor, aducătorul de pace și deplină înțelegere în casele credincioșior. Orice cădere de pe scara acestor valori înseamnă o ireparabilă știrbire a autorității morale a celui în cauză și nu poate fi motivată de zicala: „Omul este supus greșelilor” sau mult uzitatului dicton „Fă ce spune popa, nu ce face el!”. Meditînd la nobila profesie cu care au fost hărăziți preoții, nu mă pot declara de acord cu dictonul de mai sus, considerîndu-l prea îngăduitor și perimat. Mă întreb, totodată de ce oare s-a renunțat atît de ușor la îndemnul profund religios: „Nu strîngeți averi pe pămînt, unde le pot fura hoții și le rod moliile, ci, acolo, în ceruri…”? Nu cumva autoturismele luxoase și chochetele vile cu care s-au pricopsit unii cuprind și dorințele altora? Întrebări retorice atît pentru enoriașii de rînd, cît și pentru fețele bisericești.

Un semnificativ declin al autorității morale se constată și în rîndul slujitorilor învățămîntului românesc. Haosul democratic care în primii ani de după revoluția din decembrie ’89 a influențat negativ întregul proces educațional. Sub presiunea manifestărilor de liberalism ale multor elevi, unii profesori au coborît stacheta exigenței și s-au lăsat antrenați de torentul indisciplinei. Este foarte adevărat că se întreprind unele măsuri de restabilire a ordinii și disciplinei în învățămîntul românesc, de relansare a prestigiului corpului didactic. Din păcate, unii profesori – după cum ne informează presa scrisă și televiziunea – continuă să facă notă discordantă cu majoritatea covîrșitoare a colegilor lor. Vin la curs fără o pregătire minuțioasă a lecției, sînt total indiferenți față de orice abatere a elevilor de la disciplina școlară, utilizează uneori un limbaj suburban, acceptă cu seninătate cadouri ocazionale din partea elevilor, acordă note incorecte ori le modifică funcție de simpatiile sau antipatiile față de elevi, sau, mai grav, întrețin relații neprinciale, amoroase cu unii dintre cei pe care famiile i-au încredințat să-i educe și să-i instruiască. Toate acestea înseamnă manifestări ale decăderii morale, care se repercutează nu numai asupra celor în cauză ci asupra școlii în general. Pe cînd, oare, vom găsi în ziarele noastre emoționante relatări despre chipuri de aleși dascăli ca „Domnul Trandafir”, imortalizat în povestirile sale de marele Sadoveanu, ori ca strălucitul Aron Pumnul, îndrăgitul profesor al poetului nepereche, Mihai Eminescu?

De fiecare dată cînd răsfoiec o carte sau un jurnal și întîlnesc termenul de „judecător” gîndul mă poartă automat spre acea impozantă imagine a zeiței legată la ochi ținînd în mînă balanța dreptății. Un simbol extraordinar care vine din veacurile antichității pentru a spune tuturor că dreptatea nu se face cu privirea ori cu sufletul ci cu iscusința minții. Judecătorul nu poate și nu trebuie să fie subiectiv. El ascultă împricinații, le analizează păsurile, plîngerile, motivele, argumentele și, prin truda minții, în limitele prevederilor legii, pronunță verdictul. Iar acest trebuie să fie corect, obiectiv. Dar cum putem să credem dreaptă o hotărîre judecătorească dată sub presiune politică ori din interes pecuniar? Din păcate, corupția care erodează nemilos societatea românească s-a cuibărit și acolo de unde așteptăm eradicarea acestui flagel. Magistrații ajunși pe înalte trepte ale ierarhiei justițiare au abdicat de la jurămîntul lor de credință și, sub impusul dorinței de înavuțire, au dat mîna cu mituitorii și infractorii. O decădere morală mai mult decît înjositoare care aruncă o pată rușinoasă asupra justiției române. Ne mîhnește nespus această stare de lucruri, dar trăim cu speranța intrării în normalitate a activității judecătorești. Impostorii n-au dat încă verdictul de condamnare la moarte a speranței.

Mă simt de-a dreptul surescitat cînd apar pe micul ecran frigurile înăcrite de foști ideologi comuniști în postură de analiști politici, de cîntăreți ai vremurilor noi. Ieri, prin interminabile fraze zaharisite, proslăveau „operele alese” și „excepționalele cuvîntări” ale foștilor dictatori, astăzi țin lecții sforăitoare despre democrație, libertatea cuvîntului, economia de piață, despre valorile capitalismului, despre integrări și dezintegrări. Nu uită să facă și apel către telespectatori de atașament la noua ideologie, la înobilarea ținutei morale a fiecăruia dintre noi. Mare tupeu! Adevărul este că tinerii telespectatori aproape că nici nu-i bagă în seamă, în schimb vîrstnicii își priponesc răbdarea și le ascultă bazaconiile pînă la capăt. Să vadă și să audă pînă unde se înșiruie insolența acestor predicatori convertiți. Îi numim doar: S.B., D.P., V.A., E.C., S.T. și ne oprim aici cu astfel de analiști care aproape la fiecare apariție în emisiunile televizate nu uită să sublinieze cu ostentație că autoritatea morală este o importantă cerință a comportamentului uman, dar – fără să o recunoască – la ei nu numai că se află în declin, ci lipsește cu desăvîrșire. Așa precum am constatat, cu tristețe și la unii membri ai actualei noastre clase politice, despre care vom aminti cîte ceva cu altă ocazie. (Toma Jămneală)