ACCENTE Modele econometrice

Într-o țară, a noastră, care se autodefinește a fi democratică, sistemul economic se cere cît mai bine conturat de către guvernanți, dar și înțeles cu exactitate ca fiind instrumentul de bază nu doar în ce privește producerea și distribuirea bunurilor și a serviciilor, ci și în cel al lărgirii ofertei sub aspect cantitativ și calitativ. Experții care posedă autoritatea profesională necesară abordării unor astfel de probleme sînt, se-nțelege, economiștii. De cele mai multe ori, însă, problemele legate de valorile colective, puterea politică și natura societății democratice sînt tratate în mod eronat drept aspecte de natură strict tehnică, ceea ce produce efecte nedorite pe plan social.

O consecință la fel de gravă a obsesiei modelelor econometrice este faptul că cele mai presante dintre aceste probleme economice rămîn în afara cadrului de referință. Aspecte pe care teoria economică predominantă nu le poate explica, sau nu le abordează cu o mult mai mare importanță decît pe cele „soluționate” prin verificare formală. Nespecialistul care citește publicațiile de profil va fi surprins mai cu seamă de ceea ce este omis, dar pe care se aștepta să îl găsească. Ne-am putea imagina, astfel, un cu totul alt tip de studii economice consacrate examinării empirice a cărei menire este aceea de a determina unde și cînd supozițiile modelului-standard sînt viabile. Astfel, accentul ar trebui pus în primul rînd pe o serie de aspecte care constituie priorități. Intre acestea: influiențele pe care le exercită schimbările tehnologice și instituționale asupra dezvoltării economice, împrejurările instituționale care necesită intervenția statului, legăturile dintre randamentul economic și valorile culturale și politice, care sînt costurile concrete și beneficiile de eficiență dinamică generate de diferitele forme de redistribuire a veniturilor etc.

Toate aceste aspecte, ca și multe altele, sînt tratate foarte rar în paginile revistelor de specialitate, fără a fi considerate drept domenii impenetrabile ale abstracției și supoziției. Faptul că observațiile directe pun la îndoială teoria face ca empirismul să devină un dușman al metodei deductive, iar examinarea unor cazuri concrete sugerează că teoria economică predominantă ignoră două variabile de importanță determinantă: motivarea muncitorilor și interacțiunea dintre sindicate și conducerea firmelor economice.

La rîndul ei, literatura convențională de specialitate nu furnizează cu prea mult discernămînt sursele de inovație tehnologică și beneficii dinamice datorită felului în care sînt prezentate problemele. Conform definiției predominante, „studiile economice tratează modul în care piețele libere dirijează rezursele către utilizarea lor optimă. Elocvente în această direcție sînt fenomenele economice care s-au petrecut în perioada celei de-a doua conflagrații mondiale, cînd producția a crescut, șomajul s-a redus la cote incredibil de mici, iar profiturile au urmat, firesc, curbe ascendente. Cu toate acestea, experții în economie nu au acordat o prea mare atenție perioadei războiului. Dimpotrivă, modelele econometrice ignoră adesea situațiile din perioada respectivă deoarece ea tinde să „înghețe” ecuațiile.

În ultima vreme, sentimentul de îndoială privind potențialul teoriei economice și-a făcut locul și în revistele de specialitate, care prezintă studiile în materie ca fiind pline de metafore ce nu au nici o legătură cu realitatea empirică, dar care sînt acceptate întrucît sînt formulate în limbaje matematice.

Spre deosebire de studierea plantelor sau a planetelor, studiile privind cine și ce obține, cît și de ce, nu pot să nu fie lipsite de un substrat ideologic. In ciuda tehnicilor complexe și a pretențiilor științifice, majoritatea tipurilor de teoretizare economică ascund anumite ideologii. Teoria economică marxistă, cu postulatele ei privind valoarea muncii, presupune inevitabilitatea conflictelor sociale și, drept consecință, necesitatea luptei de clasă. La rîndul său keysenionismul, axat pe convingerea conform căreia capitalismul industrial este instabil ca sistem, oferă o justificare la fel de „științifică” a intervenției statului în economie. Teoria economică neoclasică bazată pe doctrina eficienței piețelor libere este un manifest formulat cu lux de subtilități în favoarea capitalismului de tip laissez-faire. (Romulus Dan BUSNEA)