„Înainte de a vorbi sau de a scrie despre ceramistul Anton Ciobanu, privirea comentatorului, fie el critic de artă sau doar iubitor al ei, trebuie să zăbovească, măcar o clipă, pe mîinile sale. Sînt mîini bărbătești cu degete scurte, obișnuite cu frămîntatul lutului, aspre și tandre în același timp, mîini de artist și de olar, așa cum au fost și cele ale strămoșilor săi din neoliticul cucutenian și pînă acum. Inevitabil îmi vin în memorie versurile lui Arghezi și metafora «mînă stea» mi se pare cea mai potrivită pentru cei care află în poezia pămîntului frumusețea eternă a galaxiei, a cosmosului.
Anton Ciobanu este o personalitate puternică. Are talentul de a-și atrage antipatia unor confrați, invidioși pe harul nativ cu care a fost dăruit și pe extraordinara lui capacitate de muncă. Totodată, cei care i-au devenit prieteni îi rămîn fideli pînă la capăt. Anton vorbește calm, măsurat, încît ai impresia că mai mult tace. Cînd vorbește, o face prin gestul frust mîinilor, deoarece acolo se află și adjectivele și numele proprii și, mai ales, inspiratele metafore. Înfățișarea lui de schivnic retras în monahia atelierului, hrănindu-se cu fructele pădurii și cu iubirea de Dumnezeu îi conferă un aer misterios și în același timp foarte popular.
Este neîndoielnic faptul că omul acesta s-a născut artist așa cum păsările cerului sînt, în felul lor, artiste. Respirația lui se mută în bulgărele de lut și apă se amestecă laolată cu sudoarea, iar ceea ce se naște e un fel de poem închinat aproapelui, o imagine plastică asupra lumii, a dragostei și maternității, a universului florilor, a muzicii. Muzica, de altfel, pare a fi dominantă a creației atît în impostaza dansului cît și a trimiterilor explicite la arta sunetelor. Așa se explică și aspirația către armonie, o armonie a formelor, dar și a culorilor.
Anton Ciobanu nu a avut vreme să-și șefuiască talentul în atelierele unor Academii sau ale unor iluștri sculptori ori ceramiști cu virtuți decorative. El s-a construit singur, tenace, în căutări numai de el știute, dar și trăgînd discret cu coada ochiului la marea lecție a naturii. Ea l-a învățat cum să alcătuiască proporțional și sugestiv forma, cum să o susțină plastic și cum să îi confere un tîlc simbolic. A și ratat, dar a și reușit. Fiind o structură de luptător, insuccesele l-au întărit, adversitățile i-au fortificat crezul artistic. Apreciat de public dar ignorat de confrați, Anton a încercat soluția exilului. Ani în șir a muncit din greu în Statele Unite, la Philadelphia, să-și poată încropi un atelier și un nume. Expozițiile l-au costat enorm, satisfacțiile nu au fost puține. Departe de țară, artiști notorii (Gheorghe Saru, Klara Tamas) nu s-au sfiit să expună alături de Anton Ciobanu, la Washington. Și totuși, integrarea nu s-a putut realiza. Anton Ciobanu a revenit acasă. Exilul luase sfîrșit cu convingerea că pentru un artist adevărat singurul exil autentic nu poate fi decît unul interior. Acolo, numai acolo se poate întîlni cu eul profund, cu ființa sa interioară.
Dacă la începuturi artistul era preocupat mai mult de latura decorativă a lucrărilor sale, obiecte și opere în același timp, cu vremea a ajuns la înțelegerea necesității de a comunica idei. În acest fel s-a produs saltul de la artizan la creator. Maturitatea îl află în plin proces de creație, aria tematică a lucrărilor amplificîndu-se considerabil. Expoziția de la Per Tutti Lavita, galerie din Philadelphia, a ilustrat preocuparea de a realiza o alternanță între compozițile antropomorfe cu cele abastracte. Sacrificiul, Procreația, Laboratorul cosmetic, Regele, Rochie de ceremonie, Vulcan, Sfîntul, Spirala infinitului s.a. asociază viziuni venind din tradiție cu altele scrutînd orizontul de expresivitate al mileniului al III-lea.
Este momentul să relev disponibilitatea artistului pentru limbajul modern, deoarece morfologia impune soluții de sinteză plastică și un regim cromatic cînd exaltant prin tăria tonurilor, cînd marcat de liniștea pastelată a acordurilor. Preocupat de soarta planetei, Anton Ciobanu realizează o compoziție cu șapte personaje a căror identitate cultivă o ambiguitate profitabilă spre a sugera marele sfat al puternicilor zilei, aceia care pot hotărî, bine sau rău, soarta umanității. Lucrarea a fost donată Misiunii românești de la ONU, ca un fel de memento adresat întregii lumi.
Așa cum îl știu pe Anton Ciobanu, ferm în decizii și practic în acțiuni, am convingerea că revenirea sa la matcă are, simultan, semnificația întoarcerii fiului risipitor, dar și pe aceea a încetării exilului autoimpus în favoarea, benefică, a exilului interior. Bine ai revenit printre noi, Anton Ciobanu!” Sînt cîteva din impresiile criticului de artă Valentin Ciucă, mărturisite în februarie 1998, la deschiderea celei de a 24-a Expoziție personală de ceramică a artistului Anton Ciobanu.
Lasă un răspuns