Anul Enescu

Cu ochii spre sufletul neamului

La începutul secolului trecut, marii compozitori ai lumii au fost fascinați de calitatea, persistența și vigoarea cîntecului popular, fiind ispitiți să-l valorifice în creațiile lor. George Enescu n-a scăpat nici el de estetica „întoarcerii la izvoare”, numai că a avut geniul și inspirația de a asimila folclorul unei gîndiri cultivate și de o profunzime uluitoare. „Ceea ce vine de la popor trebuie înapoiat poporului”, susținea această estetică, pretinzînd compozitorilor să respecte stilul, construcțiile, ritmica și tempo-ul muzicii populare. Aceste ultime cerințe au fost taxate de Enescu ca o „cugetare de negustori de haine vechi”. El a observat că nici un țăran german n-a năvălit în sala de concert atras de Simfonia a VI-a „Pastorala” de Beethoven. Nici o „Kamarinskaia”, nici o „Hărmălaia” simfonică n-a mișcat niciodată sufletul vreunui țăran rus. De aceea, Enescu a luat doar motive din folclorul nostru extrem de bogat, dar le-a prelucrat dîndu-le substanța gîndirii și sufletului său de om ieșit din mijlocul poporului. Cînd a compus „Suita I-a în Do Major” avea puțin peste 20 de ani, dar lucrarea (de inspirație folclorică) poseda o îndoită forță de radiație: avînt tineresc și efuziuni uimitoare în mînuirea complexului polifonic. Apoi „Preludiul la unison” va prelua cîteva motive din cîntul și jocul popular, dar le va conduce spre suave armonii ce înveșmîntează un menuet de factură cultă, apoi un intermezzo învăluitor și un final avîntat într-un ritm de generoasă desfășurare dinamică.
Ceea ce găsea George Enescu în izvoarele folclorice era esența spirituală a neamului românesc și pe aceasta o va reda cu magnifiență mai ales în „Poema română” și în „Rapsodiile I-a și a II-a”. Farmecul acestora e nepieritor. Motivele lor se leagă firesc într-o atmosferă de poezie și pitoresc evocator. Orchestra sună generos, cu vibrantă plenitudine. Lucrările sînt compuse cu un neasemuit dar de a găsi cele mai proprii, mai viu colorate și mai plastice îmbinări instrumentale, întru cea mai fericită exprimare a gîndului inspirator. Evident, nici stilul, nici ritmul, nici ordinea desfășurărilor melodice nu respectă „ad-literam” cîntecele și dansurile preluate din folclor, ci le sublimează într-un cadru sobru, organizat, cu condimentări variate de ritmică, armonie și instrumentare.
Surprinzînd esența sufletească a românilor și redînd-o cu rafinament și delicatețe, George Enescu a reușit să impună lucrările sale în stima și dragostea oricărui român, dar și al ascultătorului străin fascinat de frumusețea lor melodică. Dacă am analiza doar primele secvențe din „Rapsodia a II-a” am surprinde cu exactitate că pe aripile unor cîntece melancolice timpanele bat ușor un tact de parcă destinul neamului ar fi prefigurat cu o anume blîndețe. Tocmai de aceea George Enescu avea să spună că „este necesar, dacă vrem să ne atingem scopul, să cîștigăm încet și cu chibzuință terenul pe care-l găsim gata arat și pe care trebuie să-l cultivăm pe mai departe cu sămînță muzicală sădită din inima neamului nostru”. Iată motivele pentru care un țăran român va asculta cu dragoste „Poema” și „Rapsodiile” lui George Enescu, pentru că se va regăsi și recunoaște în ele, chiar dacă sînt realizate în parametri culturali mult peste înțelegerea lui. De altfel, compozitorul va apela la melosul popular și în „Sonata a III-a pentru vioară și pian”, realizînd o expresie de unică frumusețe a artei muzicale românești, sintetizînd genial spiritul specific al folclorului nostru.
Cu excepția operei lirice „Oedip” („unica operă scrisă cu cap și picioare în acest secol, afirma Pierre Boulez), toate celelalte compoziții enesciene au tangență cu folclorul autohton, dar sînt pătrunse de o caldă sevă de grai colorat, pitoresc, umor, inflexiuni dramatice, sugestive jocuri de timbruri, reflectînd stilul și caracterul muzicii românești. Desigur, Enescu era și el un naționalist, așa cum au fost Weber, Debussy, Dvorak, Rimski-Korsakov, Borodin, Musorgski, Bella Bartok, Moniusko, Villa-Lobos, Manuel de Falla etc., dar fiecare dintre aceștia nu au împins naționalismul spre extreme sau spre politic, ci l-au adus la o uriașă capacitate de înțelegere și rezonanță umană, ascultătorii lăsîndu-se seduși de promisiunile unor senine și mîngîietoare armonii.
Vasile PRUTEANUceastă estetică, pretinzînd co

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!