Asaltul lubenițelor

Eugen VERMAN

De mulți ani, spre sfîrșit de iunie și început de iulie, oltenii vin la Bacău. Dacă nu mă credeți, mergeți în piețile orașului și-i veți întîlni. Da, au sosit, ca de fiecare dată, cu vestiții lor pepeni produși prin satele din împrejurimile Craiovei, sau și mai departe, prin Dăbuleni, de pildă. Pepeni verzi și pepeni galbeni, munca lor din primăvară și pînă acum, speranțele lor în recuperarea, cît de cît, a banilor folosiți pentru noua producție. Ca tot țăranul din România și de pretutindeni și din toate timpurile, munca lor n-o pun la socoteală. Ei să-și scoată banii plătiți pentru arătură, pentru semințe etc. Nu, nu se gîndesc la sudoarea muncii lor, la zilele cît au dat cu sapa sub arșița soarelui, la celelalte activități care Ie-au solicitat brațele… Au bătut sute de kilometri, tocmai din Sud, pentru a ajunge aici, în Moldova. Și iat-o pe femeia aceasta tînără, are cearcăne la ochi și-i palidă și neagră de oboseală, mă îmbie să cumpăr măcar un pepene. La munca lor și la drumul lor și la speranțele lor, un leu de kil e puțin. Dar ei atîta pretind pe un kilogram de „lubeniță” verde, pepenii sînt copți și îmbietori și băcăuanul nu le poate rezista la nesfîrșit… Țăranca spune că-i din Dăbuleni, „comună mare, domnule, cu oameni harnici, așa, ca mine – se înfoaie ea și zîmbește arătînd dinții săi lați, albi, sănătoși și eu nu mai plec de lîngă ea. âi spun că am cunoscut în Canada, la Toronto, departe tare de țară, un doctor de dinți, pe nume Tudor Dăbuleanu, care îmi spunea cu o anume mîndrie, dar și nostalgie în glas, că-i de la Dăbuleni, iar ea se bucură, păi nu v-am zis eu că la noi în comună sînt oameni deosebiți…? Numai că, aflu tot de la ea, Dumnezeu i-a cam părăsit, în anii trecuți a plouat și au fost mari inundații și apele au luat case și au distrus culturi, iar anul ăsta seceta își face de cap… Dar, zice tot ea, poate o să-și întoarcă Dumnezeu iar fața spre noi, că nu cred că ne-a lăsat de tot! Așa crede femeia asta brunețică, tînără, olteancă „cu douăzecișipatru de măsele-n gură și treizecișișase-în buzunar!”, și-mi zic, cu liniște în suflet, că românii, ori unde ar fi, vor dăinui cît Oltul și Bistrița și Siretul la un loc…păi nu v-am zis eu că la noi în comună sînt oameni deosebiți…? Numai că, aflu tot d

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!