Ascensiuni duhovnicești

Binele care mîntuiește

* Hristos – Binele moral suprem întrupat

Moralitatea este conformitatea faptei omului cu Legea morală, mai precis, este dispoziția temeinică a voinței omenești de a face fapte bune și de a se conforma voinței divine. Morala este concentrată, desigur, într-un număr de porunci care arată ce trebuie să faci ca să te mîntuiești. Dar, moralitatea nu înseamnă doar împlinirea expresă a unor dispoziții divine sau „ascultarea poruncilor”, cum spun Sfinții Părinți, ci ea are o valoare ce decurge din faptele omului, are un element supranatural (harul), un element rațional (voința liberă a omului) și un element juridic-social (raportat la consecințele faptei atît pentru sine, cît și pentru semeni).
Sufletul omului moral este împodobit cu anumite virtuți care, de obicei, sînt daruri ale Duhului Sfînt, ca urmare a unei atitudini constante față de Binele întrupat, Mîntuitorul Iisus Hristos. Duhul Sfînt este, în acest caz, un veritabil conducător al vieții creștinului sau forța motrice a vieții morale. Creștinul adevărat are, în consecință, o conduită morală care face legătura între har și faptă, care-l îndeamnă mereu să-și facă datoria. âmpărăția lui Dumnezeu care va veni și pe care creștinul o așteaptă este, de asemenea, un puternic stimulent pentru fapta bună, iar cultul divin, desfășurat în Biserică, îl motivează în plus pe creștin să ducă o viață corectă și duhovnicească și îl încurajează la acțiuni pline de virtute. Tensiunea între desăvîrșirea prezentă și cea viitoare (mîntuirea finală) constituie principiul fecund al imperativului moral.
Desigur, spiritualitatea creștină este parte integrantă a unui mod de viață: trăirea în Hristos. Cînd spunem „viață” înțelegem mișcare, lucrare, acțiune, iar în cadrul spiritualității creștine vorbim de mai multe mijloace ale acesteia: virtuțile concretizate în fapte. Credința – fără de care nu putem fi plăcuți lui Dumnezeu (Evr.11:6), reprezintă îmbrățișarea fără nici un fel de rezervă a adevărului revelat și, în același timp, reprezintă semnul că dorim să trăim în veșnicia comuniunii cu Dumnezeu. Nădejdea bunurilor viitoare presupune elanul creator prin care, încă de aici, ne putem asigura cele de dincolo. Dragostea, virtute supremă, nu poate fi înțeleasă decît ca lucrare sau manifestare corectă a sentimentului. Cunoașterea presupune efort, concentrare, introspecție, oprire de la rău, împlinirea binelui. Rugăciunea adevărată înseamnă rîvna sufletului legată direct de împlinirea faptelor bune: „Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne, va intra în âmpărăția lui Dumnezeu” (Mt. 7,21). Liniștea (isihia) este atmosfera unei adînci lucrări de autocercetare și autoconcentrare în scopul cunoașterii divinului.
într-un cuvînt, toate etapele și aspectele spiritualității sînt legate direct de lucrare (acțiune). Aceste două noțiuni, care formează împreună un mod de viață – spiritualitatea și moralitatea, nu pot fi înțelese parțial, una fără cealaltă și, după cum omul nu poate fi înțeles decît ca împreunarea trupului și sufletului, tot așa nu pot fi despărțite cele două realități. Așa cum sufletul fără trupul prin care să lucreze s-ar asemăna credinței care fără fapte este „moartă” (Icv. 2:26), la fel – spiritualitatea fără moralitate își pierde valoarea sa mîntuitoare. Trupul fără suflet ar fi o materie lipsită de valoare, iar moralitatea fără spiritualitate este nulă. Moralitatea se integrează în spiritualitate fiind rezultanta faptelor bune, determinate de lucrarea harului, de voința lui Dumnezeu. Pe măsura creșterii spiritualității crește, desigur, și capacitatea de a face fapte conform cu Legea morală. Moralitatea este și o stare de spirit din care se naște fapta bună, slujirea aproapelui și a societății, elanul și aspirația către adevărata comuniune cu Dumnezeu și cu semenii.
Spiritualitatea antrenează oamenii într-o realizare progresivă și intensivă a vieții lor spirituale. Pentru a fi veritabilă, autentică, spiritualitatea trebuie să fie vie, să fie trăită, pentru a da posibilitatea unei vieți perfect umane și divine totodată, după pilda pe care ne-a oferit-o Fiul lui Dumnezeu întrupat: Dumnezeu adevărat și om adevărat, întru toate desăvîrșit. Pentru întreținerea existenței omului, pîinea se transformă în sînge, iar pentru întreținerea existenței vieții spirituale a creștinului, adevărul se transformă în mărturisire și faptă. Sîngele acestei angajări alimentează voința binelui, iar a vrea binele înseamnă, în cele din urmă, a vrea binele întru adevăr, binele care mîntuiește. Icoana acestui bine, pe care credinciosul e dator s-o poarte permanent într-o inimă curată, nu este numai un ideal moral-religios, ci o putere transformatoare. Ea concentrează în sine, în unitate deplină, iubirea de Dumnezeu și iubirea de semeni.
Modul ideal de viață creștină are un aspect dinamic. Ceea ce valorează este „credința lucrătoare prin iubire”. Iubirea de Dumnezeu și de aproape include în ea atît spiritualitatea, cît și moralitatea. Iubirea de Dumnezeu, luată separat, dezvăluie o dimensiune orizontală prin care omul are posibilitatea de a deveni plăcut lui Dumnezeu. Este uimitoarea descoperire a mîntuirii prin iubire, cum zice Cabasila: „Pentru tot binele pe care mi l-a făcut, Dumnezeu nu ne cere ca răspuns decît dragostea noastră și, în schimbul iubirii noastre, El ne iartă orice datorie. Inima omului este un imens sipet, destul de vast pentru a-L conține pe însuși Dumnezeu”. La fel, Sfîntul Isaac Sirul spune că în dragostea de Dumnezeu se cuprinde și dragostea de oameni și de toate făpturile: „Așa ajung și toți sfinții la această desăvîrșire, cînd ajung desăvîrșiți și se aseamănă cu Dumnezeu în izvorîrea prisositoare a dragostei lor și a iubirii față de toți oamenii”. (Pr. prof.dr. Constantin LEONTE)mnul că dorim să trăim în veșnicia comuniunii cu Dumnezeu. Nădejdea bunurilor viitoare presupune elanul creator pri

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!