Constantin CĂLIN
La o săptămînă de la încheierea Olimpiadei, ce gesturi și ce vorbe mi-au rămas adînc fixate în minte?
Unul e gestul îngenuncherii unora dintre cîștigători, după terminarea întrecerilor. Sau al privirii spre înălțimile cerului. I-am văzut însă făcînd semnul crucii și pe unii care doar au terminat o alergare sau o săritură, fără a deveni campioni. Acum mi-e foarte clar că o parte dintre sportivi sînt cu adevărat religioși. Ce îi face așa? Munca: aceasta te apropie de credință. Leneșii, cei care mizează pe noroc, nu pot fi decît superstițioși! Munca și intuiția momentului favorabil, mai precis a felului în care trebuie folosit. „Dumnezeu mi-a arătat calea”, a declarat dublul campion Hicham El Guerrouj. Ce cale? Desigur, aceea pe care s-a pregătit înaintea întrecerii și cea din timpul acesteia. Revelația a fost planul cel bun. Deși există și dintre aceștia, învingătorii fără credință pierd curînd partea lor de glorie. Cauza e aroganța, încrederea excesivă în ei înșiși, ignorarea sau disprețuirea celorlalți. Alura lui Hicham El Guerrouj e asemănătoare cu a oricărui om modest. Pe el modestia nu-l privează de dreptul de a fi considerat un erou al țării sale: Marocul.
Alt gest rămas în memorie e cel al bătrînului antrenor al săritoarei cu prăjina Isimbaeva, figură de tată grijuliu. Acesta avea un mod original de a comunica cu eleva sa: ținea în pumnul ridicat un prosop sau o pînză albă mototolită. În codul lor, gestul însemna că lucrurile merg bine și că ea trebuie să continue. Lucru extraordinar, Isimbaeva a realizat recordurile sale (olimpic și mondial) după miezul nopții. Cunoștințele multora despre bioritmuri au fost zdruncinate. Mă întreb dacă există precedente.
Neașteptat, tulburător a fost gestul irlandezului Cornelius Horan, care din prea multă admirație (versiunea inițială: un protest) l-a acostat pe brazilianul Vanderlei Lima, împiedicîndu-l să înainteze în cursa de maraton. Ajuns primul la km 36, la care s-a produs întîmplarea, acesta s-a trezit îmbrățișat și busculat la marginea șoselei de ciudatul fost popă. Dacă în față i-ar fi apărut deus ex machina un obstacol, nu cred că s-ar fi speriat mai mult. Întreruperea (care a durat cîteva secunde) i-a afectat restul cursei. Neputînd să reintre în ritmul avut anterior, brazilianul a fost curînd depășit de un italian și de un eritreian care a alergat pentru SUA. De unde concluzia că admiratorii pot fi uneori mai periculoși decît dușmanii.
De neuitat sînt vorbele ultimei medaliate dintre românce: Maria Ciocan: „Am alergat pentru că aveam nevoie de banii aceștia” (33.000 euro), recompensa pentru „bronzul” obținut la 1500 metri. Ele reprezintă cea mai sinceră dintre declarații, întrucît exprimă condiția celor mai mulți dintre sportivii noștri. Ceea ce-i mînă în primul rînd pe ei în luptă e sărăcia. Sportul e principala lor șansă de a schimba o soartă nefericită cu alta mai omenească.
Revăzînd-o la închiderea Jocurilor, m-am întrebat dacă noi avem o Giana Angelopoulus-Daskalaki. Adică o femeie publică dotată cu ținuta, energia și charisma acestei grecoaice. Nu știu dacă ea și-a alcătuit discursul, dar știu că l-a rostit convingător, memorabil. Cuvîntul ei i-a uns pe greci la inimă! A plăcut și altora. Categoric, nu avem pe cineva de felul său. Cu o calitate sau două – poate, dar cu toate – în nici un caz. Faptul are mai multe explicații, una fiind felul în care s-a practicat și se practică democrația la noi. Femeia strălucește cel mult în talk-show, o variantă a discuțiilor de pe canapea.
Ca organizatori, grecii s-au arătat ireproșabili. Cel puțin pe stadion, totul a funcționat după program. Nemțește, dar fără automatismele nemțești. M-a impresionat rigoarea conduitei lor, neobișnuită – credeam – în Balcani. Și fermitatea. Inventatori ai istoriei, grecii se dovedesc în toate împrejurările un popor cu o bună memorie, ceea ce nu pot zice de noi. Exemplu imediat: comportamentul „galeriei” lor, de oameni care nu uită și nu iartă, cu un accentuat sentiment de justiție. Pentru contrast, amintesc (caz recent) comportamentul „galeriei” steliste („Jos Zenga!”, „Sus Zenga!”), tipic pentru toate „galeriile” din România, „galerii” cu memorie scurtă sau fără de memorie, impulsive, ilogice în anumite momente. Observația poate fi extinsă la întreaga populație. La noi (cu minime excepții), nici o experiență (politică, socială, intelectuală, sportivă) nu e trăită pînă la capăt, profund. Schimbăm nefiresc de ușor orînduiri, regimuri, alianțe. Sîntem țara cea mai potrivită pentru a ilustra duplicitatea și teoria formelor fără fond.
De neuitat sînt, în fine, și comentariile unora dintre trimișii noștri speciali. Îndeosebi ale „guriștilor”: penibile! De pildă, după ce Ionela Tîrlea a reușit să sosească a doua în finala probei de 400 m garduri, unul dintre ei, Cosmin Cernat, delira ca o babă beată: „Ce performanță! Ce performanță!” A fost record olimpic? A fost record mondial? Oare ce urlete ar fi scos individul dacă atleta sosea pe primul loc? În afară de un pumn de clișee, în tărtăcuțele unora dintre așa-numiții comentatori pare să nu existe nimic altceva. Într-un minut, unul a spus: baschetbalistul X „arestează” (oprește) orice minge, baschetbalistul Y „a fost recompensat cu un fault”. Aferim, intelectualilor!
Lasă un răspuns