CAFENEAUA SUBIECTELOR Ateneu 400

Ovidiu GENARU

În ianuarie 2003, revista Ateneu va tipări cel de-al 400-lea număr al său! Incredibil! De Bacău și de Ateneu m-am simțit legat întotdeauna cu un cordon ombilical. Nici un foarfece n-a putut să-l taie, nici atunci cînd prin ’79 am fost dat afară din redacție fiindcă nu eram membru PCR. Nu și nu. Mi-am consumat o parte din viață la Ateneu. Literatura mea a copilărit la Ateneu. Și nu numai a mea. Nume sonore în literatura românească s-au format și au crescut la Ateneu: George Bălăiță, Radu Cârneci, Sergiu Adam, Constantin Călin, George Genoiu, Viorel Savin, Calistrat Costin, Vlad Sorianu, Constantin Th. Ciobanu, Gheorghe Izbășescu, Doru Kalmuschi, Petru Cimpoeșu, Octavian Voicu, Ioan Iovian și mulți alții. S-a exprimat în paginile revistei întreaga comunitate spirituală a locului. Unii au rămas, alții au plecat, așa-i viața, alții au trecut doar pe-aici: Eugen Uricaru, Ioanid Romanescu, cine-i mai poate enumera, sper să nu se supere nimeni pe mine. Scriu în grabă. Cenacluri, șuete, boemă, evident și boemă, nu se poate fără, nopți albe, căci fără ele iar nu se poate, cărți citite, cu carul, neliniști, contacte, relații, călătorii, confruntări, comunicare cu oamenii, eșecuri, succese, poezie, sărăcie, sacrificii, compromisuri și cărți tipărite, emoții, premii, munci și zile înseamnă viața noastră la revistă, climat creator, ambianță, prietenie, mișcare febrilă, emulație spirituală consemnată în istoria literară ca fiind „grupul” Ateneului. Chingile, obstacolele exterioare, cenzura ideologică solidarizau intelectualii înainte de ’89. Cuvintele, niște biete sunete, erau supravegheate cu strășnicie, ca și mașinile de scris a căror amprentă trebuia depusă în fiecare an la Miliție. Noi am scris într-un climat de frică și nesiguranță, crispați uneori, cu perspectiva sumbră de a da socoteală la Secu’, întrebați „ce-ai vrut să înțelegi prin asta?”. Ba, aș zice, eram și înregistrați, cum mi s-a întîmplat la Casa Bacovia, iar bancurile politice pe care le spuneam copios pe la agape, tete-a-tete, ajungeau, Dumnezeu știe cum, prin delatori, în dosarele noastre tot mai voluminoase tot la secu. Generației tinere nu-i pasă de asta.

Un proverb chinez ar defini perfect mecanismele și energia longevității Ateneului: „De ce zboară pasărea? Pasărea zboară ca să învingă rezistența aerului”. Cît de paradoxală pare următoarea afirmație: imaginarul prosperă, se auto-alimentează, izbucnește, rezistă, străpunge cu toate formele lui de protest creator în vremuri grele, fie acestea și vremuri de ciumă, așa cum în parte au și fost. Acolo, în spirit, în irealitatea noastră imposibil de controlat de altcineva, ne simțeam cu adevărat liberi. Am existat prin cultură, am rezistat scriind; și nu numai artistul s-a salvat prin cultură, ci și consumatorii acesteia, cu siguranță mai numeroși ca după ’89, din păcate. Dar ar fi un alt subiect și nu-mi propun să-l comentez. Vreme de aproape 25 de ani, Ateneul a apărut pe timpul dictaturii comuniste; am răsfoit colecția revistei din acei ani și concluzia este surprinzătoare: cu excepția articolelor de serviciu, obligatorii, substanța majorității textelor se înscrie perfect în spațiul culturii libere, ca și cum ar fi fost scrise acum, sau peste cîțiva ani. Compromisuri? Cîteva, necesare, cît să nu murim. De ce doar politica ar fi, cum se clamează, arta compromisului? E mai cu moț? Reconstituiți vremurile de atunci și veți vedea că reconstituiți iadul. Sigur, iadul acela s-a uitat. E mult mai simplu astăzi să faci cultură? Nu e simplu deloc. Ba e chiar greu, nespus de greu. Cîndva ne supraveghea cenzura. Acum banul decide. Cînd un actor îndelung școlit crapă de foame și, atunci, acceptă de nevoie să facă reclamă la o pastă de dinți, nu putem vorbi că face un compromis? Dar să nu mai insist pe tema asta, atît de dragă lupilor tineri, noilor veniți, care n-au amintirile și traumele noastre.

400 de numere, ce performanță uluitoare! În 2006, Ateneul va împlini 40 de ani de la apariție! O adevărată Biblie, peste 9.000 de pagini format A3, conținînd ceea ce e atît de greu de conservat: inefabilul spiritualității noastre, așa cum a fost imaginarul creator al locului cu urechile ciulite spre toate orizonturile, vreme de aproape o jumătate de secol!