CAFENEAUA SUBIECTELOR Morala fabulei

Ovidiu GENARU

Am citit în presă o informație înduioșătoare: cică în războiul din Irak americanii și-au mituit inamicul! Ca întotdeauna scopul scuză mijloacele. Scopul era evitarea unui măcel în Bagdad, cît mai puține victime în rîndul combatanților Coaliției și minime jertfe „colaterale”. Ceea ce e foarte bine. Scopul generalilor irakieni era să umfle banii și să se facă nevăzuți. Uite că interesele părților coincideau, ambele tabere în avantaj, de ce să nu facem trampa? Proști am fi și unii și alții. Toți știam că americanii vor cîștiga războiul, iar perdanții urmau să fie deferiți tribunalului învingătorilor, lucru extrem de neplăcut. Și atunci de ce să nu scăpăm basma curată și cu banii în pungă? Zis și făcut, negociat, parafat, salutare. Și ce dacă asta se numește trădare! Dar, oare, ce se mai numește trădare astăzi? Nu cumva sînt eu un judecător de modă veche? Un anacronic? Ba bine că nu. În fața intereselor „strategice” și de securitate globală, trădarea devine o noțiune incomodă. Ar fi nimerit s-o privim cu îngăduință, deși în înțelesul ei clasic istoria a funcționat două milenii condamnînd și ucigînd trădătorii. Dar probabil că istoria s-a sfîrșit, că trăim sfîrșitul istoriei. Gata, s-a pus punct. Începe altceva și acest altceva cere oameni noi, alte sisteme de valori, altă morală, altă optică. Trădarea nu mai are aceeași definiție, va trebui să corectăm dicționarele, să le sincronizăm cu noile realități, ale învingătorilor.

Și mai citesc în presă că unii generali mituiți au și fost transferați incognito în State, unde li se vor crea o nouă identitate. Acesta a fost și prețul renunțării la luptă. În State vor trăi fericiți pînă la adînci bătrîneți, tocmai ei, dușmanii de moarte ai americanilor. Și-atunci, care ar fi morala fabulei? Morala ar fi că nu prea merită să te jertfești pentru patrie, c-ar fi o prostie să-ți servești patria ca nerodul, cum cer regulamentele militare. Se poate și altfel: să nu-ți sacrifici viața, să accepți mita și s-o duci împărătește distrîndu-te la Las Vegas. Dacă nu lupți, devii milionar, variantă preferabilă. E o tîmpenie să lupți. Aa, dacă mai există și unii care vor să lupte, e treaba lor, o fac pe barba lor – mentalitate de secol XIX sau XX. Mileniul trei e altceva, cum spuneam, mai superimpregnat de pragmatism, idealismul și-a trăit traiul, e o vechitură, te rîd și cîinii. Scoateți banii și ducă-se-n mă-sa de patrie! Și atunci pe ce, pe cine se mai poate conta? Doar pe bani.

Toată povestea asta cu mituirea generalilor Irakului putea rămîne o operațiune strict secretă, cum a fost cazul și în Afganistan, care a precedat-o, și despre care am aflat tot acum, abia acum, cînd informația a fost făcută publică prin diverse canale semi – oficiale, evident nu din întîmplare, ferească Dumnezeu, fiindcă în manipularea opiniei publice nimic nu e lăsat la voia întîmplării. Ci intenționat, pentru efectul ei seducător și asupra altor generali din alte părți ale lumii aflate pe Axa Răului. Oameni buni, eroismul nu se mai poartă, eroismul e birocratic, presupune sînge și jertfă, monumente, recunoștință. Eroismul e abstract, neprofitabil, nu e cîtuși de puțin plăcut să fii statuie găinățată de păsări. Și-apoi ați văzut cu ochii voștri ce ușor se dărîmă idolii. Oricît de megalitici ar fi, nu rezistă cînd le pui o șufă de oțel în jurul gîtului, tancurile fac restul. Fiți mai pragmatici, ce naiba, noțiunea de mită, și ea e anacronică. Un polițai din Bărăgan, unul mic și rural care iese seara la șoseaua națională să mai „ciupească” de-o vodcă, mi-a spus așa: „Păi, dom’le, eu sînt un pîrlit comunal, un peștișor de acvariu pe lîngă generalii ăia care au umflat sute de mii de dolari. Ca să fiu sincer, eu mă mulțumesc cu trei. Nu oprește șoferul le zebră cînd trece tot atunci și pietonul, l-am ars în spiritul legii, dar bănuții îi bag în buzunarul meu, nu al Statului, că nu-s așa de prost. Recunosc că nu sînt chiar prost. Mă vînd și eu, ajut și șoferul, că doar și el e o patrie pe roți, merge undeva, amîndoi sîntem mulțumiți. Modelul? Avansata democrație a SUA: dacă ea face asta, nu-mi rămîne decît s-o imit. Am tăcut pîs! Abia după ce-am plecat am rîs puțin.