CAFENEAUA SUBIECTELOR Un român la Paris (4)

Ovidiu GENARU

În doar patru săptămîni de cînd m-am întors acasă, Parisul din memoria mea se scufundă în ceață și uitare. Contururile lui devin ireale, imprecise, așa se întîmplă întotdeauna după cinzeci de ani, benzile noastre interioare de înregistrare s-au uzat. Parisul pare deja amintirea altcuiva, dematerializată, o invenție, o poveste spusă mie de dublul meu imaginar; cînd relatez o fac cu o „străină gură”, vorba lui Eminescu. Și totuși am fost acolo, mi-o dovedesc mie însumi cu fotografiile, cu instantaneele fixate pe peliculă: eu și Louvre-ul în fundal, cu celebra-i piramidă translucidă; eu la Arcul de Triumf, pe Champs- Elysees, cînd ploua, sau sub enormul compas al Turnului Eiffel, printre vînzătorii de suveniruri, toți africani, sau cocoțat în vîrful simbolului tehnic al anilor 1889, la 276 de metri deasupra Parisului. Încă simt vîntul în obraz și oboseala din genunchi, căci am coborît vreo 200 de trepte pe jos, la pas; știam că uneori memoria simțurilor e mai trainică decît cea intelectuală; piticul ăla din mulțime, în Place Pigale, sînt eu, cu siguranță, nu-i un colaj; eu pe podul Alexandre III ori în Piața Bastiliei, în octombrie 2002, încercînd inutil să-mi imaginez asediul marelui fort din 14 iulie 1789, an fatidic în conștiința lumii, vorbe mari dar nu îndeajuns de mari: un anonim din Bacău se gîndea la asta în timp ce grăbita istorie contemporană se derula nepăsătoare în sens giratoriu împrejurul obeliscului ridicat pe locul fostei celebre închisori. Călătoriile scurte sînt niște hiperbole scînteietoare, niște accidente insolite în viața noastră. Acel repede, sub semnul căruia plecăm și ne întoarcem acasă, urme fragile în memorie; un vis scurt, o aventură, o expediție, o evadare în alte lumi cărora nu le pătrundem esența. Ne scurgem ca picătura de apă pe suprafața sticlei, nu intrăm, nu ne combinăm chimic, alunecăm doar, comparăm și atît. Ceasul nostru nu atît biologic cît psihologic și comportamental are alte coordonate în timp și spațiu. Nu poți să eviți să constați că te afli acolo venit dintr-o altă istorie; ești și nu ești compatibil cu lumea aceea pe care o știi din cărți. Documentarea o făcusem, literă cu literă, dar nu avea contactul, uimirea spontană a atingerii, exaltarea simțurilor, mirarea proaspătă, trecătoare, trăirea clipei care se duce. Asta aș fi vrut să păstrez și pentru asta mi-am luat un reportofon ca martor al existenței mele acolo, ca un depozit de confesiuni vii, nealterate de ce crede memoria mea de acum despre mine cel de atunci. Fiindcă memoria alege, adaugă sau elimină, interpretează, fabulează, pune accente și în cele din urmă uită. Ori de cîte ori îmi dictam ființa la reportofon conservîndu-mi trăirea de atunci. Eu, la Paris, exist în două casete, în două cutii de conserve de cîte 90 de minute fiecare, într-un set de fotografii mute și-n povestea spusă „de o străină gură” atunci cînd îmi interoghez creierul.

Asta e bună, asta e formidabil, creierul se autointeroghează, el însuși își pune întrebări și tot el își răspunde. Dar și simțurile au memoria lor teribilă, un miros, un sunet anume, o atingere pot trezi din adormire episoade îngropate în propria ta ființă. Marcel Proust a fost un maestru în a demonstra asta scriind. „În căutarea timpului pierdut”. Recuperarea trecutului ne face mai bogați, mai plini, mai înțelepți, mai oameni. A explora ceea ce a fost, cît și cum ne aducem aminte, ce reținem, prin ce filtre, cui folosește rememorarea, cu ce mesaj, cui se adresează, în ce scop, preocupă scriitorul dintotdeauna. Felul în care se declanșează o amintire nu ne e dat să-l cunoaștem. Ascult reportofonul, fac acest experiment. Îl deschid la întîmplare. La Asociația „Comme vous emoi”, ai cărei oaspeți am fost, mănînc struguri cu camembert, și gustul acela asociat, specific franțuzesc, nou, pe care limba nu l-a uitat, și nu-l va uita cu siguranță vreodată, mi-a declanșat în auz, cu detalii surprinzătoare, voci distincte și personalizate, și o întreagă gestică, și fizionomii reconstituite în văzul meu interior pe care le credeam pierdute. Și mi-am amintit brusc și subiectul acelei șuete: se vorbea cu melancolie despre nostalgiile Franței…