Ovidiu GENARU
Adică eu, ca să zic așa ca persoană fizică; sau dumnealui, „musiu” Aurel Popescu, șeful de cabinet al primarului, globe- trotter ca și mine, măsurînd cu pasul lungile, largile bulevarde și observînd cu atenție ambientul parizian în detaliile lui urbanistice pentru a le transplanta la Bacău, unele, cele ce ni s-ar potrivi și care anume ar putea fi asimilate în formele lor mult mai fiabile decît ale noastre, cu cheltuieli minime. Sînt destule de povestit despre civilizația urbană a Parisului; configurația trotuarelor, a bordurilor joase, marcajele pietonale, parcările, canalizările discrete care absorb apa, grătarele de fontă de la baza arborilor îndeobște plantați ce par, toamna, a fi niște torțe aurii-arămii, iluminatul public, stopurile, afișajul discret, reclamele și firmele luminoase, semnele de circulație, coșurile de gunoi, vitrinele de o eleganță năucitoare… ca să dau doar cîteva exemple. Un român la Paris? Am fost doi, și cu pictorii, șase, în total opt, în trecere, la care se adaugă alții, asemenea nouă; noi cu muzeele, ceilalți cu cumpărăturile, dar nu e vorba de asta. Există apoi alți români la Paris, stabiliți acolo, se descurcă fiecare cum poate, unii dintre aceștia amintind nevoia imperioasă de a se întîlni cu cei veniți de acasă, adică cu noi, găsindu-ne după îndelungi căutări tocmai la Montreuil la sediul Asociației „Comme Vous Emoi”, unde pictorii expuneau pe simeze ceva din spiritualitatea românească după care jinduiau; declarație fățișă, sinceră, emoționantă: „Ieșiți mai des, avem nevoie de dumneavoastră aici, astfel de acțiuni ne ridică în ochii lumii la ceea ce sîntem de fapt. Se știu puține despre România. Exportați cultură, este de unde”. Și n-au uitat să-i laude pe aceia care ne-au trimis. Nu se lăsau duși din expoziție de parcă ar fi vrut să înopteze acolo. Și toți ne-am simțit solidari; cel dintîi liant cu românii de-afară e cultura. Sîngele apă nu se face. Au venit și tineri, mai zăpăciți, mai fugiți de acasă, odrasle de intelectuali atrași de mirajul Parisului, ceva artiști în devenire, cam boemi și, ai crede, apatrizi ori cosmopoliți. Da’ de unde! Locuiesc prin mansarde, învață la Sorbona și, deși se dădeau mari în conversație, foamea din burtică a făcut din ei niște blînzi mielușei: au ras tot ce era potol pe masă și s-au cherchelit binișor; una că era degeaba și alta că vinul roșu, fiind destul, le-a dezlegat limbile și melancolia de a nu fi acasă… Cum de s-au ostenit să ne contacteze tocmai la Montreuil? Marin Preda observa că un oltean care vine la București, tot olteni caută. Virgil Tănase, directorul Centrului Cultural Român de la Paris, ne mărturisea că proiectele românești, ca al nostru de pildă, nu sînt foarte numeroase la Paris, din păcate, și că exprimarea noastră culturală în, totuși, Orașul Luminilor, ar trebui susținută mai asiduu de comunitățile locale din țară. Unii dintre vecinii noștri fac asta și nu au decît de cîștigat. În schimb, la Paris își fac simțită prezența, vizibil și agresiv, cerșetorii cărora le pică în plasă, candizi și creduli, parizienii. Ai noștri sînt o mașină de stors lacrimi și milă, cunosc toate trucurile să umfle „Euroiul”. N-am văzut mulți, iar unii dintre ei, adolescenți și copii umblă și cu mangla prin aglomerații. Musiul Aurel Popescu, nas fin, îi descoperea pe loc: „Mă, băiete, tu ești român!” Patru puradei intrați în fluxul turiștilor puseseră ochii pe cîțiva barosani din fața noastră; ne îndreptam spre Tour Eiffel. „Am venit la muncă, zice ăl mai mare, la bogați”. Și ne face un semn simbolic cu degetele, adică la furat. Un tînăr deconspirat tot de musiu Aurel cît ai zice pește, cerșea în zona Notre Dame. Se afla cu iubita la Paris, era gravidă cu „interes”, româncă, urma să nască, iar copilul înregistrat acolo le conferea dreptul de a rămâne în Franța. Punct ochit- punct lovit. În genere cerșetorii sînt muți, nu vorbesc, au atîrnat un carton de gît cu „Copilașul meu moare de foame”, sau „Am leucemie…” Un altul avea loc fix pe Rue de Rivoli, ghemuit pe trotuar, cu capul plecat. Cartonul cu sloganul „sînt șomer”, alături. O femeie, nemișcată, în metro, simulînd poziția Mariei, din statui, cu chipul ca o icoană. Profesionistă. Atît am văzut la Paris patru cerșetori plus trei muzicanți într-un vagon subteran. Le-am făcut un semn, ne-au înțeles că sîntem de-ai lor, au șters-o. Cîntăreți ambulanți? Destui, și de alte nații. Cerșetori, parcă numai de-ai noștri. Dar la Paris, în Centrul Pompidou, se află și atelierul lui Brâncuși, vizitat anual de două milioane de suflete, din toată lumea; în fotografii e țăran român, în acte e franțuz. Și nu numai el, Măria Sa sculptorul. Astăzi Eugen Ionesco, Emil Cioran sînt francezi. Franța e permisivă, adoptă valori; de la noi fug valori. Cum să facem să rămînă în țară marii artiști, și chiar și cerșetorii, cine poate răspunde la întrebare? România, țară a contrastelor, are elite europene, dar și cerșetori de același calibru… (Ovidiu GENARU)
Lasă un răspuns