Cap limpede

Virtute seacă

Mihai BUZNEA

Printre ziariști a circulat dintotdeauna butada cum că hîrtia suportă orice în materie de limbă (pentru a nu oferi alte posibilități de interpretare s-o spunem mai direct: de exprimare). Această realitate, convertită în convingere, a justificat verbiajul scăpat de sub control sau chiar cultivat cu osîrdie din dorința de originalitate cu orice preț și chip, ori pentru a demonstra dreptul la libera exprimare dobîndit în decembrie ’89. Un libertinaj promovat cu osîrdie mai ales de presa românească de toate chipurile și culorile, care și-a dat drumul la condeie fără să se întrebe dacă stilul promovat are ceva în comun cu decența, eleganța, bunul simț și respectul față de cititor. Violența verbală a făcut tirajele agresînd moralitatea și instalînd vulgul pe un piedestal de virtute seacă. Titluri de genul „Fetele de cartier/ La produs pe centură”, „Tun de miliarde la…”, „I-a despicat capul cu securea”, „Și-a violat bunica nonagenară” și multe altele de acest soi sînt prezențe cotidiene în presa centrală și locală, dau tonul și fac muzica; iar conținutul textelor de sub ele desăvîrșește opera în tonuri grave/majore cu cîștiguri minore/relative. De aceste tiruri mediatice nu scapă nici oamenii politici, care sînt apelați direct pe nume, ca niște amici de bîrfe, de pahar ori de taclale la colțul străzii: președintele este numit/citat direct pe nume – Băsescu (sau cel fost – Iliescu), primul-ministru – la fel, idem miniștrii, parlamentarii, oamenii de top. O familiaritate bazată/justificată pe mult-clamatul nonconvenționalism, dar care nu prea are nimic în comun cu respectul față de autoritate, și mai ales cu decența datorată cititorului de toate zilele.
Chiar dacă, aparent, astăzi „dă bine” la tiraj, o atare formulă nu o vom întîlni în publicațiile de dinainte de ’89, incluzînd aici nu doar anii de totalitarism politic, ci și presa interbelică. „Steagul roșu” nu făcea excepție, păstra „tonul”. Atenție la limbaj – ne capacita mereu redactorul șef; ziarul nu trebuie confundat cu bîrfa din fața porții a cumetrelor din mahalaua de lîngă apă; el trebuie ferit de expresiile licențioase, suburbane și de familiarismele cu efecte ieftine. Paginile lui nu trebuie confundate cu o tarabă de talcioc pe care sînt expuse vechituri de toate felurile din care fiecare se poate servi după bunul său plac. Toate acestea nu trebuiau luate și înțelese ca „indicații de orientare”, ci își regăseau sensul și justificarea în rolul formativ și educativ al presei, limbajul descotorosit de trivialități reușind într-o bună măsură să atenueze efectele exprimărilor „de lemn” folosite mai ales în formularea titlurilor. Cîteva mostre, culese aleatoriu dintr-o lucrare monografică: „La Steaua Roșie Bacău/ A început lupta pentru economisirea materialelor și a combustibilului” – de parcă cititorii ar fi fost interesați de așa ceva, și nu de evenimente cu adevărat de referință ce priveau direct viața lor; „Un deceniu de mărețe transformări” (apărut în ediția de la 23 august 1954); „Belșug în casele colectiviștilor din Țibucani”; „Viață nouă în regiunea noastră”; „Abnegație și eroism” (pe șantierul hidrocentralei de la Bicaz); „Femeia – factor activ în construirea socialismuluiu”; „Recoltele unui an de literatură”. Și tot așa! Erau formulele de exprimare „pe linie” ale „presei angajate”, un stil impus și ținut sub control. Existau, însă, și excepții, „evadări” din șabloane care demonstrau că spiritul nu murise, ci aștepta doar prilejurile care să-i permită ieșirea la lumină. Din același cotidian „Steagul roșu” mai puteam citi despre: „Un nou drum al sării” (saleductul dintre Tg. Ocna și platforma industrială Borzești); „Mina de sare Trotuș / Fluviul cu nume de rîu””; „Curg pe Bistrița-n cascadă / Kilowații în șuvoi”; „Fetele de aur s-au întors acasă” (de la campionatele mondiale de gimnastică Montreal 1976); „Am alergat de unul singur, ca maratonistul, și am prins argintul moscovit” (reportaj-interviu despre performanța tipografului băcăuan Nicolae Movilă la concursul profesional internațional organizat sub egida CAER).
Dar moda se schimbă. Ca și manierele. Ca și stilurile – despre care marele naturalist francez Buffon spunea: „Stilul e omul însuși și exprimă, între altele, modul de a vorbi (și de a scrie – n.n.) al unei persoane”. De ce ar face excepție ziaristul de azi?; cel de ieri? Ziarul are o existență efemeră, astfel că abaterile de limbaj nu prea lasă urme; doar dacă e supralicitat. Iar celui care nu-i place, să nu-l servească.
Și totuși: „Multe cuvinte care au dispărut vor renaște și multe care astăzi sînt la cinste mare vor dispărea, dacă așa cere uzul care este în materie de limbă arbitrul ce face legi și norme” (L-am citat pe Horațiu). Iar presa nu face excepție.”I-a despicat capul cu securea”, „Și-a violat bunica nonagen

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!