Carnetul cu note

Slova cu miros de plumb

Notorietate incontestabilă a intelectualității românești din perioada interbelică, profesorul băcăuan Alexandru Șendrea (de la a cărui naștere s-a împlinit, recent, un secol) s-a remarcat nu doar la catedră, de unde le preda elevilor săi valorile limbii noastre „ca un fagure de miere”. Profesorul Șendrea a fost, de asemenea, un talentat romancier (a scris celebrul roman, în epocă, „Dragoste minoră și majoră”), dar și un publicist de marcă, al cărui condei s-a dovedit unul deosebit de virulent. Articolele sale, de un curaj aparte chiar și pentru spiritul epocii sale, continuă să fie de o incredibilă actualitate prin acuratețe, profunzime și mesaj. Sînt, acestea, motivele pentru care am apelat la arhiva aflată în custodia literară a fiului său, profesorul de istorie Eugen Șendrea – spre a le reintroduce în atenția publicului cititor de astăzi, demonstrînd și pe această cale că nu noi, cei de acum, sîntem „descoperitorii Americii”. Pentru o reconsiderare autentică, am păstrat genericul și grafia folosite de autor în urmă cu șapte decenii pentru consemnările sale din presa băcăuană a vremii: „Carnetul de note”:

Mizerii omenești

Cine spune că nu trăim în secolul celei mai intense civilizații? Cine poate tăgădui că dreptatea, frăția și ajutorarea nu sunt pe buzele tuturor? Totuși, în epoca noastră de nevroză, de viteză, de block-hauzuri, când sărăcia este considerată ca o rușine, se moare de foame și de ger ca și cu câteva secole îndărăt.
Cititorul atent al gazetelor a putut spicui, cu ocazia coborîrii subite a termometrului, frânturi tragice de vieți, în bordeile lipsite de foc. „O femeie cu cei patru copii, a fost găsită înghețată”. „Un bătrân căruia îi lipsia hrana, a pierit”.
Și sute, sute de cazuri de aceste similare, de un dramatism sfâșietor, se pot citi în slova cu miros de plumb a cotidianelor noastre.
Cine s’a uitat și n’a tresărit, lovit de tăiușul celei mai grozave mile, în maghernița dărăpănată, unde pe o scândură învelită cu o țoală, fără scânteie în vatră, se stingea în cea mai neagră lipsă, o ființă urgisită de lume. Un alt caz în altă parte și multe la fel în mahalalele dosite, cu pereții coșcovi, înfloriți de promoroacă, cu igrasia ajunsă la ferestre. De aici din bojdeucile aceste, răsar copii galbeni ca lămâia, cu gâturi lungi de cocostârc și cu priviri rătăcite, care murmură necontenit, același dureros refren: „Mi-e foame”.
Și când te gândești, câtă distanță e până la vilele cu falerno și șampanie spumoasă!
Povestea e veche, s’a mai repetat și mi-a fost dat să aud văicărindu-se milionari, că viața e grea.
Mizerie a fost de când lumea și mizerie va rămânea nedeslipită multă vreme încă de țăran și muncitor.
Un lucru e sigur însă: acela care în viața lui n’a știut să aline o suferință și a privit cu mâinile încrucișate la semenii lui, storși de nevoi, nu se ridică mai presus de clasa quadrupedelor.
Dar pentru aceasta trebuie un suflet, cu care te naști și îl nivelezi în vieață. (Alex. Șendrea, Articol apărut în ziarul „Moldova” – 1937)ut să aline o suferință și a privit cu mâinile încrucișate la semenii lui, storși de nevoi, nu s

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!