Carnetul de note

Țăranul

* Trecutul de lîngă noi: actualitatea presei interbelice băcăuane

Cuvântul e pe buzele tuturor. Mai ales la întrunirile politice, e rostit mieros și cu emfază:
…Țăranul e talpa țării. Să-l ridicăm din nevoia în care se regăsește. Să-i facem teatre, cinematografe, iar țărăncuțele, încă din clasele primare, să învețe pianul și vioara (adică cele din oraș îs mai cu moț!). în alte țări așa se face… le vom instala și radio, căci el este temelia, pe care stăm noi cu toții! – Votați-ne, fraților, e interesul vostru, mai presus de al nostru…
Oratorul își termină cuvântarea.
Țăranii în cojoace, sumane și căciuli țuguiate de miel, se îndreaptă spre casele aplecate pe-o rână, cu geamuri cârpite cu hârtie și cu miros greu de lut duc în bordeile lor sărace nu o ipocrizie ci o speranță pe care o nutresc în visele lor de oameni blajini și supuși. Acesta îi țăranul cu opinci și ițari și cu mâini crăpate la care vin domni cu frac și joben.
Dar cine n’a vorbit și n’a lăudat pe țăran? Cu toate acestea prin cătunele cu uliți strâmpte și podețe viața se scurge primitivă fără schimbări. Răsboiul de întregire a dat un petec de pământ, dar n’a dat o vieață mai prosperă pentru țăranul din sat. Dela borșul cu leuștean și mămăliga de porumb necopt, țăranul n’a progresat prea mult. S’a promis mult de toate părțile, dar nu s’a făcut nimic.
Totuși și țăranul a uitat și uită mereu.
El are o răbdare de înger și o inimă în care ar încăpea tot pământul. Doar la sărbători, îi vedem chipul cu zâmbet de martir al soartei.
Atunci se îmbracă în cămașă albă, cusută cu arnici și flori și bate metanii în cinstitele Dumineci, pentru norocul și rodul ogorului. După amiază își deschide larg inima, îi e dragă hora satului și nu rare ori se prinde într’o bătută de duduie pământu, căci și satul are veseliile lui și adesea, auzi în inimă de noapte scripcari puși de vreun flăcău, să cânte pela poarta vreunei dragosti:

Leano, ce mai buze ai
Și nu știi cui să le dai
Ale mele-s tot așa
Hai să-ncepem dragostea,

Sau cu chiot și subînțelesuri, pela poarta vreunei fete greșite:

Săraca fată, săraca!…
Toată vara păscu vaca
Când veni primăvara
Fata iată; vaca… ba!…

Dar aceștia sunt stropi de soare, în mijlocul unei erni cu nevoi.

(Alex. Șendrea – text publicat în ziarul „Moldova” – 1937)C Helvetica-R

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!