„Cazul” Mircea Bujor

Constantin CĂLIN

Neîndoielnic, Mircea Bujor e un „caz”, dar nu în sensul dramatic al cuvîntului. Medic, el încearcă să fie, totodată, poet și pictor. Aparent, nimic ieșit din comun în aceasta. Medici care să scrie versuri sau să picteze sînt destui. în schimb, mai rari sînt cei care fac și una și alta. Contează, apoi, nivelul. Majoritatea rămîn diletanți. Avem exemplele și în imediata noastră apropiere. Ei bine, spre deosebire de aceștia, Mircea Bujor cată să se afirme ca profesionist: poet deplin și pictor deplin. Nu e ușor, căci trebuie să se confrunte cu membrii ambelor bresle. Și unii și alții au cercul lor de interese și prejudecăți. Nu e o bănuială, ci o constatare. Am asistat nu de mult la o ședință de cenaclu în care a citit Mircea Bujor. Poeții aflați de față s-au dat la el fără cordialitate, ba unii de-a dreptul șicanator. L-am văzut atunci derutat, nădușit, gata să se supere, deși nu-i de felul său un supărăcios. Chiar dacă par mai permisivi, pictorii au și ei micile lor răutăți. Lumea acceptă greu posibilitatea ca insul de alături să fie multilateral. Iar cînd n-are încotro, fie că îi cere prea mult, fie că îl tratează proteguitor, însă cu o falsă îngăduință.
în afară de cele de mai sus, Mircea Bujor trebuie să-i convingă și pe critici că e un autor valabil în amîndouă domeniile. Criticii au obiceiul să se uite în buletinul celor pe care îi comentează. Or, Mircea Bujor are buletin de provincial și o vîrstă care, îndeosebi pentru poezie, pare mare. Spunîndu-i cuiva străin de oraș că merg să-l prezint, m-a întrebat ce mă așteptam mai puțin: cîți ani are? Cînd i-am răspuns că 50, mi-a zis: „Cam tîrziu, cam tîrziu!” Desigur, există și păreri opuse. Chiar în ziua respectivă, altcineva susținea, în „Cultura”, că „poezia se scrie după 50 de ani”! Probabil, la fel de contradictoriu gîndesc chestiunea afirmării și unii dintre pictori.
Pictorul Mircea Bujor a ajuns la a cincea expoziție, iar poetul la a doua carte.
Expoziția, vernisată în urmă cu o săptămînă la Galeriile „Alfa”, e jumătate un „jurnal plastic” și jumătate un „album”. în „jurnal” predomină colajul, elocvent prin datele „pro memoria”: titluri și articole de ziar, invitații, etichete, reclame, fotografii, alese cu schepsis, atît pentru caracterul lor documentar, cît și, în special, ca probe de gust intelectual. Aflat în Franța, de pildă, citește „Le Canard enchaine” (ceea ce puțini pot face, pentru că e plin de aluzii greu de prins de un străin, ca „Academia Cațavencu” pentru țărani) și „Le Figaro” (economie), cotidianul celor de dreapta. Acasă, revista preferată e – se deduce – „Dilema” (acum „veche”), iar dintre ziare (merci!) – „Ziarul de Bacău”.
Caracterizarea de „album” a celeilalte părți de expoziție decurge din diversitatea de maniere etalate: pictorul e, pe rînd, impresionist (pointilist), realist, expresionist, abstract. Pe cîțiva metri de simeze sînt mai multe epoci. Și totuși există o coerență, dată de pasiunea de a experimenta: subiecte, tehnici, materiale. Mircea Bujor e un tip demonstrativ, uneori pînă la ostentație. Vrea să i se vadă atît „background” – ul, cît și dexteritatea. De asemenea, lucrările sale îți arată și muzeele prin care a trecut și creatorii de care se simte mai legat. Nu se teme că vor părea „ecouri”, „replici”, „analogii”. Aidoma regizorilor de „remake”-uri, pare convins că poate să schimbe sau să adauge ceva care să le dea un caracter original. N-am fost în atelierul său, dar îmi închipui că stă în fața șevaletului încordat și extrem de serios, mai serios decît cînd își anesteziază pacienții. Că nu păstrează nimic din figura de Piedone blajin și mereu zîmbitor pe care o are în restul timpului. în tablouri, prima calitate pe care i-o remarci e siguranța mîinii. Pictura sa e virilă, fermă, sobră; consistentă ideatic și misterioasă. Exclude ideea de joc, de spectacol cromatic pur.
La rîndul său, poetul are, în mare parte, un comportament similar. Volumul „îngerul combinator” (Ed. Casa Scriitorilor, 2005) e, sub aspectul structurii, la fel de divers ca și expoziția. Unele texte recomandă un opzecist, altele un milenarist. Și aci, finalmente, unitatea provine din atitudine. Mircea Bujor e un fost și un actual nonconformist. Starea sa dominantă e de neliniște și nemulțumire. Din această cauză, cel mai adesea e virulent și fragmentar. âl simți că, scriind, vrea să se răfuiască, dar nu-i poți repera întotdeauna țintele și motivele mai adînci. Și asta pentru că nu o dată e incifrat, recurge la simboluri cu înțeles privat și la (cam multe) prețiozități. Iată un paragraf din poemul în proză „Alb. Ultramarin”: „Se dezvălui cu o dureroasă candoare, aflîndu-se în postura acelui personaj camusian, rescriind benedictin primele fraze ale povestirii sale mereu cu aceeași teamă a imperfectului, cu indecizia obsedantă a începutului”. Doctorul ține la vocabularul distins chiar și atunci cînd vorbește de acte naturale: „Crinta / privește printre gene, pielea / proaspăt epilată, de o paloare halucinantă. Mîna / femeii, fierbinte, rapace, / pentru coișoarele redundante”. Cunosc cîțiva domni poeți care vor gusta plini de invidie așa ceva și se vor amuza și cu „Ina iguana / înroșea wolframul dorinței” etc. Se pot cita însă și alte asocieri verbale surprinzătoare, chiar mai interesante: „sintagmele vidului”, „un pîntece retoric”, „arta poetică a păsării de pradă” etc. Performanța cea mai mare din acest volum o constituie, cred, poemul (de erudiție muzicală, i-aș zice) „Dimineața eternă”, dedicat memoriei lui Cornel Chiriac, fost redactor la „Europa liberă”, o autobiografie de rocker, realizată prin rememorarea în paralel a titlurilor unor hituri din anii 70-80 (și a interpreților lor) cu întîmplările, atitudinile și reveriile trăite cu fiecare dintre ele, adică în adolescența moineșteană și în prima tinerețe ieșeană. N-am încercat, dar aproape sigur n-aș putea să mai adaug ceva la acest „catalog”, în afară doar să corectez două-trei nume. Presupun că nici autorii dicționarelor de specialitate…
Intelectual vorbind, „cazul” Mircea Bujor e (iertată fie-mi rima) stimulator. Nu ne poate lăsa indiferenți, mai ales azi cînd energiile se cheltuie în altfel de întreprinderi.flat în Franța, de pildă, citește „Le Canard enchaine” (ceea ce puțini pot

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!