Clopoțelul

Sună clopoțelul. Gălăgie, agitație… Coridorul prinde viață.
Pereții albi găzduiesc ușă după ușă, ferestrele mari, spațioase sînt întrepătrunse de lumina mîndră și lacomă. Elevii trec nepăsători, grăbiți, aleargă și, într-un final, intră în clase și coridorul rămîne iar singur. Singur, în adierea domoală a vîntului de afară, ca un labirint vechi, dar prietenos, cuprins de atîtea gînduri văruite în alb.
După ore, el rămîne gol, sorbind tăcerea, mîngîind clasele, în inima școlii. El trăiește, zi de zi, poveștile, emoțiile omenești, ajungînd cel mai bun și înțelept ascultător. Clipă de clipă, veghează sălile, pierzîndu-și în adîncime bătăile ceasului, care pare să își diminueze dimensiunile, scufundînd totul într-un univers calm, static, mărginit de uși din lemn, ce duc în alte coridoare, tot mai lungi, tot mai tăcute.
Cîteodată, poate cel mai bun prieten este acest coridor, veșnic singur și tăcut, în care vorbele își aud singure ecoul, ce se pierde de-a lungul pereților prăfuiți de vreme, de răbdare și de liniște.
Pașii poartă gîndul spre cel mai adînc colț, acolo unde nu se vede, nu se simte nimic. întunericul îl învelește într-un văl al imaginației, unde visele prind realitate… toate… toate acestea… într-un simplu coridor. Coridorul… (Diana BORA – IX C) Helvetica-R

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!