CONTRAPUNCT Adio, școală!

Cristi – un tînăr frumușel, pe care l-am cunoscut în ultimele luni, a terminat liceul și, acum, se pregătește pentru bacalaureat. Nu-i cunosc familia, deci nu știu cu ce se ocupă tatăl său. Bănuiesc, însă, că avînd mașină, tînărul meu prieten nu provine chiar dintr-o familie nevoiașă. Nu-i știu nici rezultatele la învățătură dar, văzîndu-l în cartierul meu aproape zilnic, venit în vizită la un amic de-al său, mai mic cu vreo doi sau trei ani, pierzînd, deci, multe ceasuri în discuții sterile în fața blocului în care locuiesc, pot crede că nu-i chiar un elev strălucit la învățătură. De altfel, credința aceasta mi-am întărit-o, cumva, atunci cînd mi-a răspuns la întrebarea pe care i-am pus-o într-o după-amiază: ce ți-ai propus să urmezi? „Gata…, și așa am învățat prea mult… ce, o să ajung ministru…? Nu vedeți cîți absolvenți de facultate sînt șomeri sau vînd discuri în piață…?”

Așa mi-am amintit că, iată, în această vară se împlinesc – Doamne, cînd o fi trecut timpul? – 50 de ani de cînd absolveam și eu un liceu. Era în 1954 și aproape toți foștii mei colegi de clasă au devenit, în decursul anilor, medici, profesori, ingineri etc. Vreo trei sau patru dintre noi n-au mers în învățămîntul superior, au urmat școli de maiștri, au devenit muncitori sau tehnicieni cu înaltă calificare la întreprinderi din oraș. Încă de atunci, din acel an cînd am absolvit eu liceul, se înfiripa un solid curent de opinie – care, în zecile de ani care au urmat pînă pe la începutul anilor ’90, s-a dezvoltat, s-a amplificat, devenind dominant între elevii de liceu – privind accederea în învățămîntul superior. Și sînt convins că acest curent de opinie a fost benefic societății, a declanșat ambiții, a mobilizat generații întregi la studiul profund, serios, temeinic! Așa am fost educat, în spiritul dragostei pentru învățătură și această educație am transmis-o și copiilor mei, care au învățat carte. De aceea, răspunsul lui Cristi m-a șocat, m-a întristat. „Gata…, îmi ajunge cît am învățat…”. Aș vrea să cred că aici nu-i vorba de un curent de opinie în rîndul copiilor de liceu de astăzi, că-i un caz singular sau aproape singular. Informații triste îmi spun, însă – lucru ce-l mai semnalam în niște însemnări de-ale mele – că mulți tineri de la sate n-au posibilitatea „să meargă mai departe”. S-a ajuns, astfel, ca numărul celor de la sate care absolvă învățămîntul superior să fie derizoriu. Dar aici e vorba de cauze care țin nu de natura „ambițiilor”, ci sînt cauze materiale precare, părinții multor tineri de la sate – și de la orașe – neavînd bani să-și țină copiii în școlile înalte. Poate și de aici pornește concepția „mi-e destul cît am învățat!” Poate! Dar, iată, sînt tineri cu posibilități materiale, cum e cazul mai-tînărului meu prieten, care pur și simplu nu mai vor să învețe. Uitasem să spun că băiatul acesta și-a completat răspunsul cu intenția plecării iminente peste hotare să muncească: „Plec în Italia. Acolo e altă viață. Aici mori de foame…!”

O fi chiar așa…? Iată, însă, un alt caz, care mi-a luminat, oarecum, negura părerii negative pe care mai s-o generalizez. Dana Lupu e o tînără serioasă, muncitoare, harnică, la care se adaugă și frumusețea fizică, pe lîngă aceste calități de caracter. Familia ei locuiește în Plopana, tatăl e muncitor tîmplar la școala din comună, mai are un frate mai mare și trei surori mai mici. Fata aceasta lucrează la un magazin alimentar din Bacău și – rețineți – urmează și cursurile unei școli de institutori din oraș, trecînd, în această vară, în anul al treilea. Deci, muncește pentru a se întreține, locuiește la o gazdă din oraș, unde plătește chirie, din leafa cîștigată se și îmbracă și se și hrănește. Am stat de vorbă cu această domnișoară și am înțeles că-i foarte ambițioasă, aspirațiile sale „pe termen scurt” fiind, între altele, absolvirea școlii și găsirea unui loc de muncă potrivit studiilor, iar „pe termen lung” fiind accederea în învățămîntul superior. Astfel, Dana Lupu m-a determinat să-mi reconsider părerile. Și totuși, din cîte am înțeles de la Cristi, nu-i singurul din clasă care va „lega școala de gard”. Acești tineri vor spune adio școlii acum, cu o anume satisfacție, descătușare, dar, mai tîrziu, probabil, vor regreta că „n-au încercat” să învețe mai departe… (Eugen VERMAN)