Fosta Grădină publică din Bacău – acum Parcul Trandafirilor – e locul unde se întîlnesc, acum, mai ales bunicii și nepoții. Perimetrul Grădinii a fost redus drastic, dar salcia sub care a creat, în multele lui clipe de meditație, Bacovia, e tot acolo, iar placa aceea comemorativă aflată aici în eterna memorie a Poetului te aduce, ca un magnet irezistibil, pe banca din preajmă. Aici stau și eu de cîte ori vin cu Mihnea, mezinul familiei, adică cel mai mic dintre nepoți, și-mi spun, de fiecare dată, că în preajma acestei adevărate embleme a urbei, măcar aici, ar trebui să fim mai buni, mai înțelegători. Dar iată că vineri, pe la ora prînzului, în vreme ce priveam ceva mai încolo, la bustul lui Constantin Ene, maiorul băcăuan căzut eroic la datorie în 1877, la Rahova, se așeză lîngă mine un bătrîn pe care, în primele clipe, nici nu-l băgai în seamă, care mă întrebă cît e ceasul. Da, era 12 fix, la auzul răspunsului meu omul își zise, să aud clar, „mai am un ceas de stat” și continuă: „Ești de-aici, din oraș…?” „Da, i-am răspuns, da’ matale de unde ești…?” „Din Filipeni”, veni răspunsul lui, și atunci am știut că omul a făcut ceva drum, Filipenii, comună destul de mare, cu sate ca Mărăști, Fruntești, Brad ori Balaia, nu-i prea aproape de Bacău. „Cu ce treburi…?”, l-am întrebat. Omul își trase sufletul preț de cîteva clipe, vreme în care am observat ținuta lui, oarecum solemnă – haine curate, cravată, pălărie pe cap, iar pe rever insigna de „Veteran de Război” – după care răspunsul său mă cam descumpăni: „Am venit la al zecelea termen”. Ce-o fi însemnînd „al zecelea termen?”, m-am întrebat nedumerit în gîndul meu, dar bătrînul a ținut să-mi spulbere imediat neînțelegerea: „Păi, mă judec de un an de zile. Mi-au luat grădina pe care, prin ’70, am cumpărat-o, da’ cu o chitanță de mînă, pe atunci așa era, acum au venit moștenitorii și mi-au lăsat numai 200 de metri pătrați în loc de 600, cît am cumpărat eu. Mă judec de un an și ăsta-i al zecelea termen, la ora 1 trebuie să fiu la Tribunal…” În timp ce-mi spune toate astea fața i se înroșește și, din ochi, răzbat spre mine săgeți otrăvite. Nu contează că are aproape 80 de ani, el își caută dreptatea, vrea înapoi pămîntul acela, pe care l-a plătit cu bani buni cu 30 de ani în urmă, de fapt, din cîte înțeleg, el are dreptate, dar, după ’91, o dată cu aplicarea Legii Funciare multe lucruri s-au dus de rîpă, oamenii au început să nu se mai iubească, se judecă vecinii, părinții cu copiii, frații, da, pămîntul, blestemul pămîntului. Moșul, care a luptat cu pușca în mînă și a zăcut prin tranșee, iarna și vara, și și-a văzut tovarășii de arme zvîrcolindu-se sfîrtecați de schije, și a înțeles, acolo, nimicnicia omenească, iată, s-a trezit la viață, se judecă pentru pămîntul lui, dar legea, se pare, îi este împotrivă. E la al zecelea termen, a mai fost, deci, de nouă ori în oraș, la Tribunal, în sala de Judecată, și e purtat pe drumuri și nu se știe cît va mai bate drumul Bacăului și al tribunalului pentru cîteva sute de metri de pămînt… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns