Corespondență din Israel

Ce poate fi mai pasionant?!…

• Paul Valery n-are dreptate! n sau: ce se-ntîmplă cu Marius Mircu?

Formez numărul 03-5525164. Aștept vocea „secretarei” (așa-i spune maestrul soției sale) spre a intra în legătură cu Marele Reporter, băcăuanul MARIUS MIRCU. Sună. Nimeni nu răspunde. Formez încă odată, și încă… Nimic. încă nu mi s-a întîmplat ca la o oră și-ntr-o zi ca cea în care se petrec cele relatate să nu am răspuns.
Sun a doua zi – nimic. A treia – liniște.
Mă urc în mașină, plec la Bat Yam (str. Raziel nr. 6). Urc la etajul pe care-l știu – am fost aici nu o dată – apăs pe butonul soneriei de la ușă. Sunetul reverberează în gol, cu un ecou straniu, neutru, sec. Bat în ușă. Același lucru. Aici nu stă nimeni.
Sînt, firește, îngrijorat. Marius Mircu nu-mi este doar „concitadin”, ci e reporterul. Scriitorul acesta îmi este cu deosebire drag și inimii și minții mele. Zîmbesc și-l înțeleg bine, rememorînd cîteva cuvinte de la începutul cărții sale „M-am născut reporter”, pe care mi-a dăruit-o, ca și atîtea altele, spre bucuria și mîndria mea: „Am onoarea să fiu evreu. M-am născut reporter, dar mai întîi sînt evreu, ceea ce mi-a complicat, adică mi-a îmbogățit considerabil și mi-a colorat nespus biografia. Evreu și reporter! Ce poate fi mai pasionant?”…
Absența lui Marius Mircu din locuința sa mi se pare tot o pagină din reportajele sale, în care el este, de regulă, eroul principal. Criticul Ion Cristoiu avea dreptate scriind :”Cînd Paul Sterian își lansa, în numărul 35 al revistei „UNU”, din mai 1931, manifestul (…) el creiona, fără să știe, portretul-robot al lui Marius Mircu: «Jos cu poeții! Jos cu zidurile! Să vie cel cu o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie, o mie de expresii, o mie de pistoale, să vie adevăratul poet. Să vie reporterul !»”. Intr-adevăr, acesta e Mircu. De fapt, și el spune : „Destul cu născocirile literare, viața are mai multă, mai folositoare imaginație decît creierul, nimeni nu seamănă cu nimeni”. Și cît temei este, ca un fel de concluzie, în aprecierea criticului literar Al. Ștefănescu, din „România literară” (iulie,1994), care-l situează pe Marius Mircu la același nivel cu alți doi corifei ai presei și literaturii: Geo Bogza și F. Brunea – Fox. Mircu are la activul său, pe lîngă o viață tumultuoasă, zeci și zeci de ani de viață redacțională, publicînd la peste 200 de ziare și reviste, printre care multe din Bacăul lui natal. Bacăul lui și al nostru! A scris la „Bacăul”, „Moldova”, „Curentul Bacăului”, „Ateneul cultural”, „Alarma Bacăului”, „Vocea Bacăului”, „Sinteze”, „Ateneu” și alte tipărituri care apăreau în orașul inimii sale. Bacăul, cu oamenii lui, cu bucuriile și tristețile lor, cu anii copilăriei sale, cu boroboațele de cînd era el mic, cu evenimentele sale – triste, sau vesele ori zguduitoare -, Bacăul este, desigur, blazonul său de mare cinste, incluzînd în el tot felul de nuanțe sugestive, specifice. Iată un exemplu de culoare locală: „Mă laud – spunea el într-un interviu – , dar și sînt un fiu al Bacăului, cel renumit în lume pentru dandanalele sale (…)”. El amintește, apoi, de un cîntec ce era pe buzele tuturor: „La Bacău, la Bacău, într-o mahala,/ S-a-ntîmplat, s-a-ntîmplat o mare dandana; o mare dandana./ La doctorul Brucăr în buzunar,/ Ce-am zărit voi nu aveți habar:/ Am zărit o jartieră/ De la o infirmieră”… în paranteză fie spus, cîntecul acesta este interpretat și în zilele noastre, pentru evreii din România care trăiesc în Israel, de către talentatul Eugen Cambos, fiul strălucitei actrițe băcăuance care a fost Lory Cambos -, împreună cu frumoasa lui soție, Mariana (chiar și la unele întîlniri ale băcăuanilor).
Marele Reporter a realizat pînă în prezent 60 de cărți de reportaj, schițe, povestiri, romane, eseuri, memorii – toate îmbibate de aerul pătrunzător al gazetăriei bine rafinate. Nu e puțin! Și mi-aș permite să spun că multe din cărțile sale au un aer de Bacău, un parfum de Bacău, o inteligență de Bacău.
…După căutări reportericești l-am găsit, în sfîrșit, pe cel care mă onorase generos cu amiciția lui, scriindu-mi, de pildă, pe cartea sa cu cele „două kg. de reportaj” – cum mi-a denumit el cele două volume cu „M-am născut reporter”: „Salut călduros învierea unui iscusit gazetar consătean, Roni Căciularu, față de care îmi scot bucuros Căciula! Rog pRONIa cerească să mă învrednicească să-l tot citesc vreme îndelungată! Marius Mircu”.
Apartamentul unde știam că a locuit e gol de viața și scrisul său. Marius Mircu nu mai e aici. âl aflu la un centru de geriatrie -„Beit Bata”, din altă localitate (Beer Yaakov). Casă de bătrîni. Azil. Boală și tristețe. Cînd îl vizitez, e după vreo două congestii cerebrale. Nu poate vorbi, nu aude, nu vede. âi spun tare, lîngă ureche, cine sînt, cum mă cheamă. Mă aud, înfiorat și ridicol, strigat de propria-mi voce. Mă uit la el. Nici o reacție, nici un semn de recunoaștere. Doar un regret întipărit pe față, conjugat cu o ridicare de sprîncene, a întrebare, împreună cu o nemulțumire profundă. Nu cred că m-a recunoscut. N-am putut rezista mult și am plecat. Am dat mîna. Mai bine zis, eu i-am luat mîna într-a mea. Atunci, abia atunci ne-am întîlnit cu adevărat. Strîngerea aceea de mînă vorbea. Mîna lui era caldă, vie, frenetică. Parcă vroia să mă mai țină pe loc, să-mi spună ceva. Ceva ce nu reușește să spargă niște stavili, să ajungă pînă la mine, la nimeni, la noi toți. Mîna lui m-a reținut clipe lungi și calde. Atunci i-am spus fără glas că-l înțeleg, dar nu știu dacă m-a-nțeles. Mă ținea strîns. Vorbea… Am plecat, speriat și trist și laș. El a rămas cu singurătatea lui, cu suferința lui.
Discut la telefon cu Carmen, una din nepoatele lui Marius Mircu. Aflu că cel care a fost Reporterul cu o mie de picioare, cu o mie de condeie, cu o mie de expresii, cu o mie de telegrame, cu o mie de pistoale, cel care a dărîmat „ziduri”, „e ceva mai bine”. Stă într-un cărucior de spital. Soția sa e într-o situație asemănătoare. Nu mai are ce corecta, ce scrie, ce comenta. Nici n-ar mai putea. El, totodată, nu mai are cui dicta, cu cine întoarce lucrurile pe-o parte și pe alta. Nici nu mai poate. Stă în căruciorul cu două roți, bucurîndu-se, atît de rar, dacă cineva cunoscut e lîngă el. Doar nepoatele au grijă ca lucrurile să se desfășoare, cît de cît, normal… Și mă gîndesc la sălile arhipline, la oamenii care erau în jurul lui și-l adorau, cînd conferenția, sau la numeroasele solemnități de premiere a sa, ori la șezătorile literare – totdeauna încununate de un mare succes, determinat desigur de inteligența, de talentul și de verva ce-i erau caracteristice. Aplauze, domnilor! Marius Mircu e printre noi! Aplauze, doamnelor și domnilor, Marius Mircu ne citește din cartea vieții !…
Astăzi, puțini sînt cei ce-l vizitează. Astăzi, Marius Mircu e la un azil de bătrîni. Are 97 de ani și l-a citat, cîndva, pe Paul Valery: „Un om care scrie nu e niciodată singur”.
E pentru prima dată, Maestre, cînd vă contrazic. Nici dumneavoastră, nici Paul Valery, n-aveți dreptate!
Ce mult m-aș bucura să greșesc!… (Roni CĂCIULARU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!