Cronică teatrală

„Te ador fetițo, dar dragostea costă”, în premieră la Teatrul „Bacovia”

Trebuia onorată o datorie afectivă față de Liviu Rebreanu și de societățile culturale de la Palanca și Aiud (care îi poartă numele), și iată că aceasta s-a îndeplinit. Teatrul Bacovia a scos, aseară, în premieră o nouă piesă a tulburătorului nostru romancier, cea de-a șasea după „Plicul”, „Apostolii”, „Ciuleandra”, „Cadrilul” și „Randez-vous”. Premiera de acum cu piesa „Ghighi (Te ador fetițo, dar dragostea costă)” este, însă, o întreprindere mai riscantă, lucrarea fiind scrisă de Liviu Rebreanu printre primele încercări în ale dramaturgiei și publicată în limba maghiară, apoi tradusă și în română. Piesa n-a făcut carieră și e foarte departe de comedia „Plicul”, de exemplu, cu care teatrul din Bacău a înregistrat un succes remarcabil. Incertă ca idee, pendulînd între comedie și melodramă, piesa „Ghighi” nu este nici un pamflet violent, nici o satiră virulentă a moravurilor sociale. Regizorul Dumitru Lazăr Fulga (căruia i s-a încredințat nouă montare), n-a găsit nici el cea mai fericită formulă teatrală, construind spectacolul pe o periculoasă pendulare între „comedia dell arte” și elemente de comedie modernă. Ca atare, unele personaje devin grobiene, altele naive, iar altele excesive, de multe ori frizînd isteria. Se joacă pe paliere interpretative diferite, se vorbește cam mult ardelenesc și fără accent, ceea ce anulează pata de culoare necesară, nuanțele. Cînd se vorbește cu accent, o pot face unul sau două personaje. Departe de mine gîndul de a-i da sfaturi regizorului D.L. Fulga. Știe teatru cu camionul de mare tonaj. Practica îl omoară, uneori. Singurii actori care-și păstrează cu succes linia interpretativă sînt Gabriel Duțu (Enescu), Viorel Baltag (Gavrilă) și Doina Iacob (Flora). Ei se detașează, de altfel, prin conturarea riguroasă a personajelor încredințate într-un întreg bine șlefuit, înnobilat de inteligență și sensibilitate. Ion Goranda, la rîndul lui, creionează un personaj în decepționatul, dar insistentul Zlăvoacă, prea apăsat și apropiat de nulitate, un fel de Marius Chicoș Rostogan. Stelian Preda găsește necesar să insiște cu o sfătoșenie rurală mult mai mult decît e necesar. Cu roluri mai mici, Ștefan Ionescu (Siiviu), Despina Prisecaru (Saveta), și Corina Goranda (Elvira) completează o distribuție departe de a fi unitară stilistic. Regizorul n-a surprins cu exactitate nici drama tinerei îndrăgostite „Ghighi” (interpretată de Daniela Vrînceanu), trădată de un filfizon fără scrupule (Enescu), nici ironia fină strecurată în text de Calistrat Costin (semnatarul adaptării comediei lui Rebreanu), privitoare la concepțiile de viață moderne, unde banul contează decisiv în raport cu sentimentele curate, deviate spre parvenitism și cupiditate. Atît Liviu Rebreanu, cît și Calistrat Costin au dorit o punere în discuție în termeni contemporani a raportului dramatic dintre om și umanitate, dintre util și etic, ca o înfățișare a aspirației noastre chinuitoare către armonie.

Fără să fie lipsită de virtuți spectaculare, montarea piesei „Ghighi” cu subtitlul „Te ador fetițo, dar dragostea costă” este, în primul rînd, un gest cultural și nu una cu „ștaif”, cu pretenții de performanță. Asta întrucît nici actorii n-au dorit cu ardoare distribuirea în această piesă și nici nu s-au străduit să construiască și să impună personaje pe care cu greu le poți uita. Într-un fel sau altul, s-a infirmat, în bună măsură, aserțiunea lui Balzac cum că „dacă un actor ar dori să se întîmple cel mai mare rău teatrului său, ori unui autor, el nu va juca niciodată prost un rol”. Pentru că, la urma urmei, actorul iese în fața publicului și el va fi supus judecății de valoare și aprecierii acelui public. (Vasile PRUTEANU)