CRONICA TV – Preambulul se amînă

Constantin CĂLIN

Deschid o rubrică necesară ziarului: cronica TV. Momentul îngăduie însă acea justificare numită preambul. O las pentru altă dată. Încep prin a vorbi despre fotbal. Celor ce mă bănuiesc a fi trăit, exclusiv, într-o lume de hîrtie, printre cărți și reviste, le spun că nu e întru totul așa. M-a atras sportul: boxul (pe care l-am și practicat), handbalul, fotbalul etc. Memoria mea e încărcată de fotbal. Nume, ani, evenimente. Odinioară, cînd nu existau televizoare, am stat sute de ore cu urechea lipită de difuzor sau de aparatul de radio, ca să ascult ” transmisiunile” unor jocuri importante. Ca elev și student, la Iași și Brașov, am mers pe stadioane. Același lucru l-am făcut la Bacău, fiind redactor și profesor. Era „baia (mea) de mulțime”, dacă pot s-o numesc așa, și, deopotrivă, o formă boemă caracteristică epocii. Stadionul îți permitea să respiri libertate. Frecventarea lui îți compensa inhibițiile și retincețele din viața cotidiană. Un stimulent puternic pentru a o face venea și dinspre literatură. Popularitatea multor reviste era dată de „cronica sportivă”, ținută de Eugen Barbu, Fănuș Neagu, Teodor Mazilu, Ion Băeșu, Radu Cosașu, Adrian Păunescu, Ștefan Oprea, Viorel Cacoveanu, Nicolae Manolescu (sub pseudonim), Mihail Sabin și alții. La „mesele presei” puteai vedea, nu o dată, alături de corespondenții ziarelor, poeți, prozatori, dramaturgi, critici de toate felurile. Nu un obișnuit al tribunelor și fost rugbist, Tudor George, autorul Baladelor singaporene, a lansat celebrul strigăt „Ahoe!” ? Nimeni nu se jena că se află acolo, ba unii preferau zonele cele mai înfierbîntate și zgomotoase. Azi situația e alta. N-am mai călcat pe un stadion de peste un deceniu, și nici alții ca mine. Îmi dau seama că n-aș putea să mă integrez noii atmosfere, dominată de vulgaritate. Sînt, uneori, manifestări care mă umplu de oroare.

Am pierdut deci plăcerea mersului pe stadion, însă nu și pe aceea de a privi un joc de fotbal. De la începutul actualei ediții a Campionatului Mondial de fotbal și pînă acum, mi-am făcut norma zilnică de două-trei meciuri, adică 180 sau 270 de minute. Plus „prelungirile”. Timp pierdut? Nicidecum. Urmăresc scene, idei, metafore. Învăț geografie, istorie, etnografie, marketing. Mă exersez în semiotică. Stau cu un carnet alături. De fiecare dată sînt lucruri de notat. Despre jucători, antrenori, arbitri, comentatori, public. Constat că acesta e mai reținut și mai disciplinat decît cel din alte locuri. Curiozitatea sud-coreenilor și japonezilor față de fotbal mi se pare a fi cea a vizitatorilior de muzee. Știu care sînt „piesele” cele mai valoroase și pe acelea le contemplă. Le place ceea ce-i izbutit artistic. N-au prejudecăți în privința învingătorilor și a învinșilor. Desigur, nu le lipsesc simpatiile pentru una ori alta dintre echipe (mai ales pentru ale lor), dar acestea nu ating intensități explozive, brutale, fanatice. Deși freamătă continuu, tribunele nu amplifică insuportabil emoția „spectacolului”. Au un fel de a se bucura ori de a regreta decent, senin. Microfoanele nu decelează huiduieli. Și chiar dacă mai apar nemulțumiri, n-o țin în fluierături „ca gaia mațu'”. Vînătorii de pitoresc, operatorii televiziunilor nu le acordă totuși prea prea multă atenție, ci se concentrează asupra a ceea ce se întîmplă pe teren și pe „băncile tehnice”. Figuri, atitudini, gesturi. Sînt noutăți frapante în look-ul unor jucători: africani cu zulufi blonzi, sud-americani (din cei cu tenul măsliniu) cu pepite de păr aidoma, europeni cu tunsori de samurai ori cu cîte o șuviță subțire de barbă imitînd chipuri din picturile și sculpturile extrem-orientale. Capete rase, cu cornițe sau în formă de arici, mulți seamănă, prin excentritate, cu soliștii și instrumentiștii unor orchestre de muzică ușoară. Tatuajele și anumite semne totemice evocă faptul că avem de a face cu inși foarte superstițioși. De aci recursul la vrăjitori. Dincolo de aspectele de modă, în fotbal se văd „globalizări” , dar transpar și rivalitățile continentale și regionale. Fiecare echipă are nu numai simbolurile, ci și codurile sale, schemele sale secrete pentru o situație sau alta. Mă fascinează acest limbaj plin de enigme și surprize.

Nu e nevoie să fii „om de specialitate” ca să observi că actualul Campionat Mondial e mai iute decît celelalte. Se aleargă mai mult și cu o mai mare viteză. Antrenorii au, se pare, pretenția ca jucătorii lor să se miște ca niște săgeți. Dar fotbalul e fotbal și nu zbor, astfel că, în timpul unui meci, ei au parte mai des de decepții decît de bucurii. Cîțiva sînt veritabile „personaje”, al căror comportament merită să fie studiat. Unii sînt criptici și atît de siguri de „socoteala de-acasă”, încît nu intervin, orice s-ar întîmpla. Par impasibili, cred însă că încearcă să-și păstreze ochiul și capul limpede. Temperamentali, alții se frămîntă la marginea terenului, în spațiul ce li-i destinat: gesticulează, își pun mîinile în cap, își mușcă (dacă le au) mustățile, fîșcîie, avertizează, protestează, oftează, asmut, exultă, disperă. Sînt destul de „răi”, dar, din cîte mi-am dat seama, nu se țigănesc, nu înjură, nu merg cu enervarea pînă la limita la care i-ar obliga pe arbitri să-i sancționeze. Am pomenit de arbitri și trebuie să le acord și lor două-trei rînduri: remarc că, la capătul Asiei, puțini dintre ei se manifestă în mod autoritar, sever. Au adoptat surîsul localnicilor, în care se ascund și atunci cînd greșesc. În fine, ultimii, dar nu cei din urmă, pe lista interesului meu, cînd stau la televizor, sînt comentatorii. Unii (evident, de-ai noștri) îmi par a nu fi încă familiarizați pe de-a-ntregul cu echipele.

Foarte des îi auzi: „N-a fost Cutare, ci Cutare” („N-a fost Nakata, ci Morioka”, „N-a fost Diop, a fost Jorgensen” etc). Alții n-au vervă, sînt lenți, parcă ar relata desfășurarea meciurilor din Divizia A. Și aproape toți au în limbajul lor, îndeosebi în registrul laudativ, ceva previzibil: „jucător excelent” , „pasă superbă”, „preluare (fază, lovitură) interesantă” etc. Vizează metafora, dar nimeresc clișeul.