Cu voie, ori fără de voie!…

* Lungul drum cu obstacole pînă la examenul
de licență * Capcanele vieții de student (12)

Diploma de Licență nu înseamnă doar o bucată de hîrtie care oferă drepturi și beneficii, cum o consideră cei care o cumpără cu bani grei. Ea reprezintă rodul eforturilor de studiu susținut și cercetare. Pentru mine, însă, pentru a o obține n-a însemnat doar cei patru ani de studiu, ci încă patru ani de „luptă”, la propriu și la figurat, pe front – cu inamicul, și acasă – cu nevoile și fel de fel de capcane.
De fapt, principalul motiv pentru care nu m-am prezentat mai devreme la acest examen a fost – să zicem – ambiția mea de a nu mă prezenta „oricum” în fața profesorilor. Cu atît mai mult, cu cît foștii mei profesori care mă apreciau, la seminarii și examene, cu calificativul „foarte bine cu distincție”, dispăreau de la Universitate, fie pentru un fotoliu de ministru, ori de ambasador în străinătate, sau pur și simplu deceda, cum s-a întîmplat cu profesorul meu drag, Nicolae Cartojan. Și ambiția mea de a obține Diploma de Licență măcar „cum laudae” scădea pe măsură ce profesorii mei de la cursuri „dădeau bir cu fugiții” (to take to flight, cum ar spune englezul), cu voia, ori fără voia lor.
Preocupat să intru în învățămînt – așa cum mi-am propus încă de la înscrierea în facultate – în primăvara anului 1946 mă înscriam pentru examenul de Licență la Facultatea de Litere și Filosofie din București, pe care o urmasem, prezentînd la secretariatul facultății dosarul cu carnetul de calificative la toate examenele și obiectele din cei patru ani de studenție, împreună cu lucrarea de licență: „Carol al XII-lea al Suediei văzut de Voltaire și Neculce”, puțin mai dezvoltată decît lucrarea de seminar, pe care profesorii N. Cartojan și Dan Simonescu mi-o apreciaseră cu calificativul „Foarte bine cu distincție”, calificativ trecut în carnetul de note și pentru examenul la „Istoria literaturii române vechi”, din anul respectiv. Obiect care, împreună cu „Istoria literaturii române moderne”, erau considerate ca disciplină principală; cea secundară trebuia s-o aleg între „Limba și literatura franceză” și „Estetica și critica literară”. Am ales „Estetica” pentru că prof. Bazil Munteanu, cu care urmasem cursurile și seminariile de limba și literatura franceză, nu se afla în țară. Nici prof. Tudor Vianu nu se afla în țară (era numit ambasador la Belgrad), dar urma să dau examenul la disciplina secundară (Estetica) cu fostul meu profesor de franceză din liceu, Raul Theodorescu, care făcea parte din catedra de Estetică și critică literară, la vremea aceea.
Așadar, trebuia să dau examenul de licență cu trei profesori pe care nu-i avusesem la cursuri: Ștefan Ciobanu, transferat de la Facultatea de Teologie din Chișinău (după reocuparea Basarabiei de către ruși), George Călinescu, transferat de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și Raul Theodorescu, singurul care mă cunoștea din liceu. Urmînd să „dau piept” cu cei trei profesori, mă simțeam „în pom”, ca după o spaimă provocată de un urs, ori de alte sălbăticiuni. Ce puteam face? Decît să mă închid în bibliotecile Universității, pe toată perioada de pregătire a examenului, și să tocesc, mai ales, cursurile și studiile existente în biblioteci, și să învăț pe de rost fragmente întregi din aceste lucrări, punîndu-mi speranța și-n norocul meu cel chior – „să-mi cadă” subiecte cu care să mă descurc cît mai bine…
Și a fost primul examen într-o zi de vineri (zi de post negru, căci era postul Paștelui), cînd „am dat piept” cu… inamicul nr. unu: profesorul Ștefan Ciobanu (Teologul, cum îi spuneau studenții care știau unde a predat Literatura Veche). Cu lucrarea de licență n-a avut a-mi spune decît că „te-ai descurcat destul de bine cu latura istorică a literaturii române vechi; dar să vedem cum te descurci cu «literatura religioasă»”. Și subiectul care „mi-a căzut” a fost despre „Noul Testament de la Bălgrad” de Simion Ștefan, la care Ștefan – profesorul a încercat să mă „încurce” cînd i-am dat citatul despre „teoria circulației cuvintelor”, pe care o susținuse și Hașdeu. Dar „asta nu face parte din subiect” – mi-a spus – și m-a întors la ceilalți Mitropoliți, ai Moldovei: „ce spun înalții prelați despre limba folosită în lucrările lor?”. Pînă la urmă, „m-am descurcat” și la întrebările suplimentare. Iar profesorul – Teolog mi-a acordat „Binele”, cu vădită strîngere din dinți și din mîna cu care îl scria pe foaia de examen. (Prof. Marin COSMESCU)u mă prezenta „oricum” în fața profesorilor. Cu atît mai mult, cu cît foștii mei profesori c

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!