De rerum natura

Habitatul ecologic

• vînătoarea și pescuitul între știință (?!), sport și economie

Traian VALERIU

Una dintre unitățile Muzeului Județean de Științele Naturii – Vivariul, ne-a obișnuit de un bun număr de ani cu activități deosebit de interesante, organizate în spațiul expozițional – el însuși deosebit de atractiv pentru toate categoriile de vizitatori care-i trec pragul.
Custodele și, după după cîte știm, chiar mentorul acestei instituții expoziționale într-o continuă extindere și diversificare, domnul Valentin Lupu – ne-a invitat, recent, la o expoziție-simpozion în spațiul acestei instituții. Sub genericul a ceea ce am evidențiat încă din titlu, expoziția și simpozionul (care, din păcate, nu s-au bucurat de o asistență numeroasă), au pus în evidență relația milenară dintre om și natura înconjurătoare, așa cum menționa directorul Complexului muzeal de Științele Naturii, prof. dr. Nicolae Barabaș, în deschiderea manifestării. Omul a devenit vînător din rațiuni diverse: din nevoia de apărare, dar și din aceea a subzistenței, adică a supraviețuirii. Ca singură ființă rațională în lumea vie, omul – spunea Tudor Arghezi, evidențiind potențialul creator, născocitor, în poemul omolog: „Ai născocit pe-ncetul uneltele, cu care/ Ți s-a făcut mai dârză voința și mai tare/, Când te crezuseși tocmai mai șubred și mai mic,/ Atunci ți-ajunse brațul molatec mai voinic”.
Așadar, vînătoarea a fost o componentă a vieții. Mai întîi, din necesitate (apărare și hrană) apoi, din deprindere, vînătoarea de păsări și animale n-a încetat în nici o epocă istorică să fie un atribut al omului. Aflăm din intervenția calificată, dar și spirituală, a d-lui Cătălin Rang – conf. univ. dr. în științe biologice, că vînătoarea a servit și pentru menținerea habitatului ecologic, chiar pentru ecarisajul naturii, pentru protecția multor specii de păsări și animale în vederea menținerii echilibrului biologic. Cu alte cuvinte, omul ajută selecția naturală – menționa dl Victor Mitocaru, vicepreședinte al Consiliului județean. Vînătoarea – spunea acesta, este o pasiune umană, dar și o componentă socială și economică. S-au spus multe alte vorbe interesante despre acest subiect. Aș mai menționa un aspect pus în evidență de d-l Aurel Popescu – reprezentant al Primăriei municipiului Bacău, și anume: nu trebuie pierdută din vedere protecția mediului. Am subliniat sintagma tocmai pentru că este o rană veșnic deschisă a comportamentrului nostru în natură. Reținînd o experiență germană – spunea acesta -, neamțul ieșit cu grătarul la iarbă verde decupează brazda de iarbă, face focul, își prăjește fleica și cîrnatul, apoi stinge focul, curăță locul, pune brazda la loc, o udă, o presează și nu pleacă pînă nu se convinge că iarba va crește în continuare. Plastic vorbind, e frumos, dar cred că ar fi mai practic să căutăm un loc fără iarbă pentru a face focul.
Mă așteptam că într-un asemenea context ar fi fost foarte nimerit să se vorbească despre vînătoare ca artă practicată de om și ca generatoare de artă în toată istoria omenirii. N-a amintit nimeni despre așa ceva. Cel mai potrivit ar fi fost d-l Victor Mitocaru, un cunoscător al picturilor rupestre din ere îndepărtate cu subiecte de vînătoare. Și mai ales al operei lui Al. Odobescu – „Pseudokinegetikos”, un amplu eseu axat pe această temă: motivul vînătorii în literatură, pictură, sculptură, arta basoreliefului, grafică, muzică, din Antichitate pînă în zilele noastre, precum și în modelul de artă populară în cultura românească. M-am consolat, însă, la gîndul că dacă manualele alternative nu-l mai pomenesc pe Odobescu, calofilul scriitor, de ce l-ar fi pomenit vorbitorii într-un simpozion despre vînătoare și pescui!t. Voi reveni cu această temă, dacă mai interesează pe cineva cultul pentru natură.ivariul -, ne-a obișnuit de un bun număr de ani cu activități deosebit de interesante, organizate în spațiul expozițional – el

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!