Din Orbeni în Europa, pe la Poarta Raiului

Ignatul a căzut în acest an peste comuna Orbeni ca un lințoliu. Urîte zile de sfîrșit de an am mai apucat, tocmai cînd era să spunem ce toamnă lungă și frumoasă ne-a dat Dumnezeu, ca niciodată. Și tocmai acum, de Ignat, o ceață gri, o umezeală rece, peste un glod clisos și urîcios pe ulițele Orbeniului. Sînt orbănar și am în suflet o altă imagine a satului, aproape idilică. De aceea m-am și întrebat ce putea aduce peste noi această urîciune de vreme. La urma urmei, e iarnă și măcar un pic de frig să avem, dar nu atît de înnegurat! N-am găsit un răspuns mai bun decît că ar fi vorba de regretul porcilor, de guițatul disperat al cărora începuse să răsune valea, că, uite au fost ultima generație sacrificată în mod tradițional, nu după normele UE. Adică, adormiți dulce, prin electrocutare, trecuți în lumea de dincolo a porcilor pe cîntec suav de îngeri. La un tăiat de porc mă duceam, la Orbeni, la niște vecini cu care ne-am împrietenit în timp, dar pe care eu, orășeanul, abia dacă am apucat să-i cunosc.

Familia Duțu, din Orbeni, trăiește după toate normele tradiționale ale satului românesc: bătrîni și tineri în aceeași curte, fiecare cu căsuța lor, cu rațele și găinile lor, cu porcii lor. Nimic nu se amestecă în curtea Duțeștilor, dar cel tînăr îl ajută pe cel bătrîn și ascultă de înțelepciunea acestuia din urmă. Rare, familiile care mai trăiesc astfel. Pe ulița Duțeștilor urcăm greu. Clisă mare, alunecoasă. Din față vine și un ciopor de văcuțe, mînate, din față și din spate, de două figuri pitorești, numai bune pentru zilele de Sărbători. Dăm binețe figurilor și ne ferim respectuos din calea patrupedelor, dar stăpînul nu scapă prilejul să ne lămurească din capul locului de ce pleacă el cu vacile la păscut pe o asemenea vreme: „Păi, decît să mă pună femeia la treabă, prin curte – spune el -, mai bine cu vacile”. Rămîn mut, gîndindu-mă la profunzimea vorbelor omului, și-mi dau seama că mai am multe de învățat de la viață.

Las-o-ncolo de UE!

Casa familiei Duțu are poartă înaltă, cu acoperiș. De cum ne apropiem, se aude suflul arzătorului de gaz și amușinăm o undă de șoric pîrlit. Gospodarii știu și nu prea că-i vizităm, așa că, de cum apărem în pragul porții, rămîn stană de piatră, cu porcul și el țeapăn, ciocolatiu, între ei. Tînărul Duțu mă cunoaște, dar tot nu are curaj să îngaime ceva mai mult decît răspunsul la binețele pe care le-am dat. Sesizez tensiunea momentului și preiau hățul dialogului cu gospodarii, pe un ton pe care îl vreau de glumă. „Ce faceți, oameni buni? Tăiați porcul!” – spun, cam hotărît în glas. Dau oamenii din cap a aprobare, dar nu prea convinși, ca și cum îi făceau bietului animal doar o sumară toaletă, de Sărbători. „Păi, da – continui eu -, dar ați respectat normele UE de sacrificare a porcului?”. Ochii oamenilor se măresc, apoi li se dilată și pupilele. Nu sesizez pericolul și-i dau înainte: „L-ați crescut în condiții de confort? Cîți metri pătrați are cotețul, cît de înclinată este podeaua?”. Cei doi bătrînei din grup rămîn interziși, dar Costică Duțu, stîlpul și puterea casei, revine la realitate, trage cu ochii către aparatul meu de fotografiat și mă ia direct: „Hai, dom’ Petrică, las-o-ncolo de UE, că ne-am și săturat de ea!”. îndemnul omului m-a dezarmat și dau mîna cu cei de față. Află toți cine și al cui sînt și văd, abia atunci, primele zîmbete pe fața lor. „Da’ de ce nu spui așa, bată-te norocul, că ești de-a lui Eugen?” – îl aud pe Ion Duțu, tatăl lui Costică. Ileana, nora lui, femeie iute, harnică și zdravănă, vine repede și se bagă în vorbă: „Hai, dom’ Petrică, ia de-aici un șîp de rachiu, să-ți treacă frigul, că guraliv mai ești, ca tactu’!”. Execut comanda prompt, dar mă și gîndesc dacă femeia o fi vrut să spună „frigul” sau „frigurile” pe care le am în mine.

Să adune, UE, hoții și borfașii

Numai că eu țin firul discuției, întocmai ca la ziar, să nu se întrerupă discursul, și-i dau înainte cu UE. Bătrînii mă cam privesc a mirare și mă obligă, tacit, să mă explic. Despre Uniunea Europeană le spun că e vorba, iar pe Ion Untea, din grup, îl și văd că se luminează. Ion Duțu zîmbește a rîde, pișicher, după modelul lui Iliescu: „Ehei, da’ crezi că noi nu vedem pe la televizor ce cu uniunea asta?”. Rămîn eu mut de uimire și, iată, nici cuvîntul „uniunea” nu l-am scris cu literă mare, pentru că de la niște bătrînei ca ăi din fața mea văd bine că mă pot aștepta la orice. „Păi eu voiam să vă amintesc de confortul animalului, de cleștele cu care veterinarul trebuie să adoarmă porcul înainte de a-l tăia, că altfel te amendează, fie și pentru că te poate pîrî vreun vecin mai ciudos” – mă explic eu. „Lasă domn’e – sare Costică -, îl curentez eu, da’ numa’ noaptea, pe la doișpe, să nu mă vadă nimeni”. Tatăl său, Ion Duțu, are 79 de ani și pare cel mai documentat dintre toți. Mă întreabă de ce nu se ocupă UE de alte treburi, mai importante, că sînt atîtea, și pe la țară, pe la noi, dar și prin Parlament. Tot pe la noi. „Domne – spune el, mie mi-a luat fata televizor color și nu pierd nici un jurnal, seara. Văd tot și nu-mi place ce văd. Să adune, domn’e, hoții și borfașii, să nu ne mai facă de rîs prin lume”. Ion Untea e ceva mai tînăr ca Duțu, nu are 70 de ani. Aflu că a văzut multe la viața lui, că a fost miner, la Lupeni, 33 de ani, că a apucat și revolta din 1977 și l-a văzut pe Ceaușescu printre mineri. „Nu știu cum o fi cu UE asta – spune el -, dar eu am trăit bine pînă acum și am și o pensie de șapte milioane patru sute. Păi, cum să-mi intezică UE să mai tai porcul cum știu eu? Ș-apoi, te du acum și te mai plînge cuiva, dacă ai cui”.

Europa de la Poarta Raiului

âi dăm, noi, cu UE în sus și în jos și uităm că porcul se răcește pe năsălie. Arzătorul intră, harnic, în funcțiune, noi mai tragem cîte o gură de „matrafox” pe gît, cum spune nea Ion Duțu, și odată o văd pe Ileana cu căldarea cu apă aburindă și un arsenal de cuțitoaie în mînă. Bărbații apucă fiecare cîte unul și, cît ai clipi, porcul se albește la față. Abia acum văd că nu-i porc, ci purcică, așa că bine am făcut că nu l-am botezat „Ghiță”, cum e obiceiul pe la români. Vorbele nu-și mai au rostul, de-acum, așa că mă învîrt și eu, odată cu toată lumea, în jurul porcului, și observ tot ce fac ei. Din casa bătrînilor abia acum observ că iese o bunică, pe tăcute, discret, preocupată de ceva anume. E mama lui Costică (să nu spun soacra Ilenei). Adusă de spate, mărunțică, parcă sfioasă, ca bătrînele de la țară, cu mult bun simț. „Are 82 de ani – spune Ion Duțu, și-i văd o lucire în ochi. Marie, ia vino-ncoace”. Devin dintr-odată inabil, cînd îi văd fața, curată, senină, ca de sfîntă, și dau cu oiștea în gard, întrebînd-o și pe ea dacă a auzit de UE. Ion Duțu lungește gura pînă la urechi, fără să știu dacă din cauza mea sau a femeii lui. Rămîn curînd la convingerea că eu eram cauza, numai cît o aud pe bătrînică întrebînd: „Ce UE, mamă?”. „Păi, Europa asta unită” – zic eu, panicat că nu mă fac înțeles. Mata ai vrea să intri în Europa?”. Bătrîna nu se poate îndrepta de șale, dar îi văd ochii senini ațintindu-mă. „Să intru în Europa? – spune ea. Uite, colo intru eu în Europa!”. Privesc în direcția arătată și nu prea înțeleg mare lucru. „Acolo-i cimitirul bisericii pe vechi” – mă lămurește seniorul Duțu. Nu știam că și acolo e un cimitir, dar pe acolo se spune că e poarta spre Rai. Să fie Europa unită raiul care ne așteaptă?

Cu ochii pe după perdea

Le dau această idee și celor de față, iar cel mai mult rîde de ea Ion Duțu. Meseriașii întorseseră porcul pe burtă, îi făcuseră cruce pe frunte cu cuțitul și deja îl spintecau. Lui Ion Duțu i se dă un rol special. Odată o văd pe Ileana cu un bici bătrîn în mînă, cu șfichiul scurt, iar socrul ei trece la treabă: să alunge roiul de găini care atentează la carnea așezată, pe căprării, în lighene și cazane. Moșul, mai uită, însă, de găini, și se tot dă pe lîngă mine, pasămite pentru că devenisem deja domestic, după intrarea furioasă de dimineață, cînd, spune el, chiar a crezut că a venit controlul și, Doamne-ferește!, va rămîne fără porc. Mai toarnă cîte ceva în căni, trage o dușcă-două, dar fuge și la găini, pentru că Ileana e tare vigilentă. Nu cu găinile, cu socru-său. „Blana” porcului stă, deja, întinsă pe patul din ogradă, iar noi atentăm la cîte o halcă de șorici. Punem sare „de cucoș” pe fiecare felie și îmi amintesc cum mi-a fost dat să văd, odată, chiar niște occidentali, la un tăiat de porc, mîncînd șorici în condiții autohtone, direct de la sursă și nespălați pe mîini. N-am numărat mușchii porcului, nu i-am văzut decît bojocii și ficatul, am tras în nări mirosul de carne proaspătă și de porc-porc, atunci cînd s-au scos mațele pentru cîrnați, am mai dat pe gît încă un șîp de rachiu și m-am bulucit către poartă. Gazdele au tras de noi, dar n-au avut succes. Eram, deja, grăbiți. Am mulțumit pentru găzduire și am pășit pragul porții din nou. Atunci am mai zărit-o, pe după perdeaua de la ușă, pe mama Maria, pîndind să nu-i scape nici un amănunt, și iar m-am întrebat, numai în sinea mea, cine lasă, în urmă, mai mult mister: eu sau gazdele mele din Orbeni? (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!