Disperați fără vină (I)

Eugen VERMAN

O zi călduroasă de februarie pare să fie, dintru început, un neadevăr. Dar anul acesta, 2007, a dovedit contrariul. Ceva ciudat se întîmplă în natură, iar cauza-cauzelor e așa-zisul ei stăpîn – omul. Dar asta e o gravă problemă, pe care mai mult o „simt” decît pot s-o explic… Ei bine, într-o asemenea zi, cu soare și cu miros de primăvară neverosimil de timpurie, mi-am permis cîteva ceasuri de odihnă pe o bancă din parcul cel mare al urbei. Oameni mulți, mai ales copii, aici, în perimetrul amenajat cu tobogane, călușei, roată mare și alte multe de felul acesta, bucurie mare pentru cei mici și ceva mai mari, aceștia din urmă fiind și într-o vacanță de sfîrșit de semestru școlar. Băncile – ocupate de bunici și părinți. Și totuși… Mă așez între doi bărbați care mi s-au părut a fi „fără obligații”; și așa a și fost. Și ei, ca și mine, găsiseră loc aici, cu fața spre soare; și ei, ca și mine, se opriseră pentru un ceas – două, fiecare cu gîndurile lui, cu trăirile lui. Nu se cunoșteau, întîmplarea îi adusese unul lîngă celălalt și, se vede, nu prea comunicativi, priveau, dezinteresați cu totul unul de altul, fiecare într-o direcție pe care și-o alesese. Îi salut, îmi răspund, da, puteți sta, e liber… Cel din stînga, un om mic de statură, i-am privit pantofii, număr de copil aproape, cu ochelari pe nas și căciulă mare, de miel, pe cap, cu o haină destul de groasă, adecvată nu vremii de afară, ci lunii de iarnă care e februarie. Tăcut, îngîndurat, privind undeva, spre stînga lui, dar absent. Mă întorc spre el și, ca să intru în vorbă – șiretlic vechi, de gazetar, și nu numai -, îi spun: „parcă vă cunosc de undeva…!”. Atunci devine atent și, brusc, vorbăreț: „Poate de la fabrica de șuruburi, că acolo am muncit aproape douăzeci de ani…”. „Da, da, de-acolo vă cunosc…”. Se miră: ” Păi eu eram necalificat, muncitor de dîrvală, altfel spus – un nimeni, cum de mă rețineți…?”. „Ei, am o foarte bună memorie vizuală”, îi răspund. Așa am intrat în vorbă cu acel om, pe care-l cheamă Șerban Constantin, născut în Bacău, cel mai mic din cei opt frați, singurul rămas în viață, în septembrie urmînd să împlinească 75 de ani. „Domnule, nu te cunosc, dar, că m-ai întrebat toate astea și ți-am răspuns, mă bucur că cineva stă de vorbă cu mine. N-ai idee ce înseamnă singurătatea. Ascultă: „Locuiesc într-o garsonieră din cartierul de la fabrica de avioane, stau singur cuc și trăiesc dintr-o pensie de 340 de lei. În decembrie mi-au mărit-o, că pînă atunci aveam 317 lei. Am fost muncitor necalificat. Nici carte nu știu. Am fost alfabetizat în armată, știu să mă semnez și, cît de cît, să scriu.” „Ei – îi zic – experiența de viață contează cel mai mult”. Încurajat, omul continuă cu același glas precipitat: „Dacă n-aș avea o groază de boli, ar mai fi cum ar mai fi. Cum stai cu prostata? Eu ies de 7-8 ori pe noapte. Dar cu inima, cu ficatul, cum stai? Eu am la toate cîte ceva, nu mai zic de somn. Acum, mă rog în fiecare seară de Dumnezeu – că sînt ortodox credincios – să mă strîngă, ce rost mai am pe lumea asta!, fac umbră degeaba pămîntului, dar Cel de Sus parcă-i surd, nu vrea să mă audă. M-am gîndit, chiar, să-mi iau eu zilele, să mă arunc de la etajul unde stau, dar, cum îți spuneam, sînt un om credincios, nici popa nu te îngroapă dacă-ți pui capăt singur vieții…”. Mă privește cu insistență prin sticlele ochelarilor. Are și cataractă; „cît o fi costînd operația, mă întreabă, dar operația de prostată…?”. Și, gîndindu-se preț de o clipă: „De unde să am eu bani pentru operațiile astea, domnule, abia îmi plătesc doctoriile, după care dau la întreținere cîte 50 de lei pe lună, și așa am datorii de peste 300 de lei noi, iar de mîncare, ce să-ți spun…?; azi dimineață am fiert niște cartofi și-i mănînc cu usturori, chiar de mă ustură stomacul și altele. Și-i bine că am cartofi, i-am cumpărat din toamnă…”. După care vorbește mai mult pentru el: „340 de lei pensie, după 33 de ani de muncă… Ce vină am eu că lumea asta e atît de rea, că fiecare e pentru el, că nu se gîndește nimeni că și eu și alții ca mine avem dreptul la o viață cît de cît omenească…?”. de afară, ci lunii

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!