Disperați fără vină (II)

Eugen VERMAN

… Cum spuneam, pe banca pe care mă așezasem în parcul mare
al orașului, mai era un bărbat. Acesta, spre deosebire de cel cu
care stătusem de vorbă îndelung și care mă impresionase prin tot
ce mi-a zis, era tînăr, aproape imberb. Un păr rar, rebel, îi încadra
fața frumoasă, ochii mari, verzi, stăruiseră, aproape în tot acest
timp, asupra mea și a bătrînului cu care discutasem. Îmbrăcat cu o
geacă de un galben închis, cu blugi vechi, roși destul de accentuat
la genunchi, în picioare cu niște teniși grosolani, tînărul acesta se
arăta foarte atent la vorbele mele și, mai cu seamă, ale convivului
din stînga mea. Cînd terminarăm, el intră în vorbă fără nici o reținere,
fără nici o emoție: „Dumneavoastră, cel puțin aveți o pensie, mică,
mare, dar știți că, lunar, vine poștașul și vă aduce banii. Cum îi
aduce și mamei mele, că și ea a fost muncitoare, dar are sub trei
milioane vechi! De noi, ăștia tineri, cine mai are grijă? Se gîndește
cineva la noi, în afară de părinți?”. âmi zice că-l cheamă Costel și că
e din Hemeiuși, sat din vecinătatea nordică a Bacăului. Și că n-are
tată, el fiind al treilea din cei șapte frați. „Am fost și am rămas tare
săraci. Pe mine m-au luat la o școală specială, prin Protecția
copilului, să învăț carte. Opt clase le-am făcut la Bacău, iar celelalte
patru clase, de școală profesională, în alt oraș. În acești ani am
învățat meseria de tîmplar de mobilă, dar mă pricep și la
termopane”. Aici se oprește din povestit, după care continuă, de
data aceasta răspunzînd, fără rețineri, la întrebările mele. Tocmai
venise de la biserică, familia lui „ținînd pe stil vechi”, și și-a zis să
treacă prin parc să stea pe o bancă și să se gîndească încotro s-o
mai apuce. „Normal, nouă, ăstora cu școală specială profesională,
ar fi trebuit să ni se dea o slujbă. De fapt, am găsit un serviciu, ca
muncitor la o făbricuță de mobilă, m-am bucurat tare mult, deși tot
timpul cît am lucrat acolo, șase luni adică, am fost în probă. După
care fabrica a dat faliment și am ajuns pe drumuri fără nici un ajutor,
fără nimic. Și se mai miră ăștia că de ce tinerii fug peste hotare să
muncească! Eu n-am plecat, nu știu cum, dar parcă mi-e frică de
străini, îmi caut de lucru aici, îmi tot spun că e mai bine în țara mea.
Pe unde n-am făcut cereri de încadrare! Peste tot mi-au zis să
aștept răspunsul acasă, și n-am primit nici un răspuns…”. Îl privesc
și îl ascult cu atenție, fapt ce-i dă aripi în discursul său. Îmi vorbește
despre mama sa, care, ca și frații și surorile lui, muncesc în sat, cu
ziua, „la negru”. Evocă, aproape cu pioșenie, participarea sa la
slujbele de la mănăstirile de stiliști de la Cucova – județul Bacău, și
Slătioara – județul Suceava. Iar cînd îi spun că am fost și la Cucova
și la Slătioara, ochii îi strălucesc de plăcere. „Ați văzut, acolo, dacă
ești străin, te așează imediat la masă, preoții te cinstesc cu toată
atenția. Dar dincolo de zidurile bisericilor e lumea aceasta rea, fără
nici un Dumnezeu. Eu am 25 de ani de-acum, m-aș fi gîndit și eu la
însurătoare, să-mi fac o familie, dar cum să mă hazardez în asta, că
familia înseamnă mare răspundere, atîta timp cît n-am nici o bază
din care să-mi cîștig existenta. Și am o meserie bună! Acum aștept
răspuns de la Diana Forest, tare mi-ar place să muncesc acolo,
doar sînt calificat, am învățat doisprezece ani, mi-e frică să nu mă
cheme și să mă întrebe ce experiență am…, dar experiența e ca
înotul, nu poți învăța să înoți înainte de a intra în apă”. Da, îmi zic,
uite un băiat cu judecată. Și cîți n-or fi ca el în orașul meu, în țara
mea, tineri care, acum, cînd au în față toată viața, șansele de
izbîndă sînt atît de mici!
… M-am ridicat, le-am strîns mîinile celor doi și le-am urat noroc.
Asta, după ce Șerban Constantin, bărbatul care va împlini 75 de ani
în septembrie, a ținut cu tot dinadinsul să-mi destăinuie
convingerea lui că, la naștere, nimeni nu i-a dat nimic din „paharul
norocului”: „Cînd m-am născut eu, a murit tata, iar cînd aveam
șapte ani, a murit și mama”. Costel îl privi trist și îngîndurat. Cu
aceleași sentimente m-am despărțit și eu de cei doi oameni pe care
i-am cunoscut și le-am ascultat păsurile într-o zi de februarie a
anului 2007, cînd un soare binecuvîntat ar fi trebuit să încălzească
și cele mai năpăstuite suflete. cu niște teniși grosolani, tîn

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!