Domnul Eminescu

Mihai BUZNEA

Astăzi e 15 ianuarie în calendar, zi de perpetuă sărbătoare pentru toți românii dintotdeauna și de pretutindeni trăitori, dar mai ales pentru cei contemporani nouă: s-a născut poetul nepereche, sînt, iată, 157 de ani de cînd Porni Luceafărul spre a da chipul veșniciei spiritualității noastre dăltuită în onoare și demnitate. „Fiind foarte român, Eminescu e universal” – spunea, în urmă cu mai bine de șase decenii, marele Arghezi, spre a continua: „A vorbi despre poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă. Nu poate să ajungă vorba pînă la el, fără a-i supăra tăcerea…”. Și mai înțelegem că dacă trebuie vorbit pe șoptite, trebuie s-o facem în așa fel ca șoapta să se transforme în tunet clar și răspicat, fiindcă poetul reprezintă „măsura universală a lucrurilor”.
Sînt pe deplin conștient de faptul că nu mă aflu printre cei mai îndreptățiți dintre români să scrie derspre geniul din Carpați. Dar dacă m-am îndemnat și încumetat la un astfel de demers publicistic e pentru că mă identific întrutotul cu spiritul său unic și inegalabil. Sînt, alături de toți ceilalți conaționali, fericitul posesor al sentimentului de trăinicie irepetabilă. Al universalității poetului. Și avem de ce să fim mîndri: „întîmplarea a făcut ca unul dintre cei mai mari poeți lirici ai secolului al XIX-lea – secol atît de bogat, cel mai bogat în lirică – să se nască la noi, într-un colț din fundul Moldovei” – scria, cîndva, G. Ibrăileanu, spre a considera că el, Eminescu, și nimeni altul, a creat epoca „zilelor de aur a scripturilor române”.
Contestatarii de-atunci și cei de astăzi, mai ales, nu s-au sfiit și nici nu se sfiesc să sape la temelia soclului pe care l-am așezat, spre a-și face loc lor înșile, deși nu sînt deloc vrednici pentru această onoare. Ba, dimpotrivă! Dar despre răutăți, viclenii și blasfemii ordinare nu este loc astăzi și nici în alte rînduri ce ne reamintesc despre eterna naștere a Luceafărului de pe plaiul mioritic. A învățătorului nostru măiestru în expresie și darnic în sentimente. Care prin fiecare cuvînt al său ne strecoară în inimi trăinicia și adîncimea dragostei față de oameni și natură, față de graiul nostru dulce „ca un fagure de miere” și de viitorul țării acesteia în care ne-a fost dat să ne naștem la rîndu-ne, să trăim, să fim fericiți, să murim împăcați, cu El în gînd. Iată de ce îi urmăm, neabătut, îndemnul: „Naționalitatea trebuie simțită cu inima și nu vorbită numai cu gura”, și aceasta fiindcă „Iubirea de țară e pururea și pretutindeni iubirea trecutului (…) și numai oamenii care țin la petecul de pămînt sfințit de sîngele părinților pot fi patrioți”.
Cît de actuale sînt cuvintele lui! Spirit vizionar, Eminescu este, prin cugetările pe care ni le-a lăsat, nu mai zic – prin poezie -, veșnic prezent printre noi. Iar noi nu avem de făcut altceva decît a-i urma pilda și îndemnurile. A ne înstrăina de ele, a le respinge ori chiar a le ignora nu poate fi mai mare păcat! Valorile, toate cîte le reunește și le etalează poetul, reprezintă chintesența însăși a neamului său, care este neamul nostru.
Domnul Eminescu împlinește, astăzi, 157 de ani. Bine ai venit, Luceafăr între stele, cu-al tău dor și dar lăsat nouă moștenire peste vremuri și timpuri: „Ce-ți doresc eu Ție,/ Dulce Românie,/ Țara mea de glorii,/ Țara mea de dor… // La trecutu-ți mare,/ Mare viitor…”.icie irepetabilă.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!