EDITORIAL Hai la banul public, neamule!

Nicoleta BICHESCU

De cîțiva ani, se plîng fără încetare. Ba că nu sînt bani, ba că bugetele, și așa sărace, sînt încărcate cu cheltuieli neprevăzute. Corului primarilor din județ i se adaugă un altul, al directorilor de școli, și ei nemulțumiți de sumele repartizate, mereu insuficiente pentru reparații, întreținere sau achiziționarea de materiale. Că lucrurile stau așa este o realitate. Mereu se vorbește despre bugete de austeritate, despre curele care trebuie strînse. Nimeni nu șoptește, însă, nici o vorbă, despre cum se cheltuie banii, și așa puțini, de care are nevoie o școală sau o comunitate. Toată lumea s-a obișnuit să ceară, să primească sau nu, să se plîngă și să arunce toate nerealizările pe spinarea lipsurilor.

Există însă suficiente situații în care banii, sumele acelea insuficiente, sînt cheltuite într-un mod inexplicabil și aiuritor. Cine își poate imagina că un om gospodar, care are ceva parale în buzunar, cheltuie tot ce are, și ceva pe deasupra, pentru a-și pune termopan la geamuri și marmură în bucătărie, cînd acoperișul casei lui e spart, în camera copilului plouă, iar sobele sînt dărîmate? Greu de acceptat o asemenea variantă. Cînd vine vorba, însă, de banul public, scenariul se transformă cu ușurință în realitate. Pentru toaleta unei școli se cheltuie peste un miliard de lei. Banii alocați învățămîntului tuturor școlilor dintr-o comună pentru 20 de ani, sînt îngropați într-un WC cu gresie și faianță, dar în care nu curge apă curentă pe timpul iernii, de teamă să nu înghețe conductele.

Cine poate explica rațiunea unei asemenea investiții păguboase, una dintre multe altele? Cum poate fi oare privită, altfel decît cu suspiciune, larghețea unui director de școală, de spital sau a unui primar care se plîng altfel de lipsa banilor dar, cînd îi au, îi cheltuie, aparent fără discernămînt? La noi s-a încetățenit de ani mulți o vorbă că, acolo unde, într-o instituție publică, se construiește ceva, alături răsare o vilă. Una sau mai multe. Poate fi și asta o potențială explicație despre pădurea de case cu ștaif, care au apărut pe lîngă orașe sau prin pădurile din împrejurimi, vile pentru care un occidental plătește rate o viață, dar care la noi apar așa, peste noapte. Se construiește și e bine că este așa, dar nu-ți poți stăpîni întrebarea de unde atîția bani la niște șefi de instituții sau funcționari publici, care altfel se caină că salariile sînt mici? Și care, în ciuda veniturilor, nu ar pleca în ruptul capului din instituțiile pe care le conduc. Să fie oare chiar atît de mulți unchi și mătuși bogate, care își iau adio de la viață toți, în același timp, lăsînd în urmă bunăstarea nepoților? Secretul pare a fi unul singur: banul public. Cu ajutorul lui, nivelul de trai poate fi crescut spectaculos, în cîțiva ani sau cîteva luni. Dar nu nivelul de trai al comunității, ci doar cel personal contează.

Să ne întoarcem, însă, la primari. Ei par să demonstreze cel mai bine zicala că, cine umblă cu butoiul cu miere, cu greu se abține să nu-și lingă degetele. Unii se mulțumesc doar să-și curețe falangele și investesc miliarde într-un WC de școală, deși, poate, în comună mai există și alte școli care ar avea nevoie de bani, alții bagă mîna pînă la cot în miere și transformă o investiție publică în bunăstare personală asigurată pe viață. Sînt multe astfel de cazuri semnalate prin presă și care nu au schimbat cu nimic situația. Banul public rămîne resursa inepuizabilă pentru imaginația inepuizabilă a celor care au învățat cum să-l prefacă în bunăstare personală.