Europo, venim!

Școala ursului

Val MĂNESCU

Se întîmplă de sute de ani, poate de milenii, la fel. Spre sfîrșitul lui noiembrie, țăranul romîn, fie el muntean sau om al cîmpului, se retrage spre vatra caldă, bucuros că hambarul și podul și pivnița lui sînt pline cu roadele muncii de peste vară.
Cînd zăpada dă semne de statornicire peste natură, liniștea domnitoare peste așezările Văii Trotușului e spartă, spre seară, de vuiete ritmice venite parcă dintr-o altă lume, misterioasă și îndepărtată. îndepărtată și totuși atît de aproape de firea tumultuoasă a mîndrilor stăpîni ai acestor locuri. Sunetul sacadat, grav și robust al dobelor, diferit de la o localitate la alta, cheamă cetele la adunare. Mai e, poate, o lună pînă la Anul Nou, dar Școala
Ursului trebuie să înceapă. Cetele s-au descompletat peste an prin plecarea unora la școli sau la armată, și e timpul ca alții să le ia locul. Pînă la 12-13 ani copiii merg cu plugușorul. E o mîndrie pentru orice băiat să fie admis în Ceată și să fie inițiat în tainele secrete care fac din Jocul Ursului un spectacol atît de plin de vigoare. E semn că începe să devină bărbat, și, de măies-
tria de care o să dea dovadă în mînuirea bețelor depinde dacă mai tîrziu, la anu’, va fi sau nu avansat la gradul de ursar sau, de ce nu, chiar va juca în pielea de urs. Școala Ursului e prima armată a unui băiat. Disciplina, seriozitatea, responsabilizarea la care te obligă nu te transformă în alt om, dar te ajută să te descoperi, să-ți pui în valoare calitățile de viitor bărbat. Aici dobîndești respectul pentru cei mari, care te învață ce înseamnă curajul și rezistența la frig și la foame, la efort susținut și la mersul pe jos. Școala Ursului îi inițiază pe tineri în secretul bătăii dobelor – extrem de armonioase și de variate aici. Ciracii deprind de la cei cu experiență mișcările care compun jocul în pielea sălbăticiunii, textul ursarului și dansul Irozilor. Repetițiile se fac separat, urmînd ca în ultimele zile înaintea plecării prin sat să se producă asamblarea elementelor, ca într-un spectacol de teatru contemporan.

„Cursurile” de doberi (sau dubași) se țin într-un șopron sau, cel mai adesea, într-o curte, în jurul unui foc. E nevoie de căldură, pentru că în ger pielea de pe tobe se înmoaie și nu mai „sună”. Scheletul dobei, veșca, e din pînză lată de fierăstrău din oțel, din
banzig, i se spune. Pe el se întinde pielea dubită de vițel sau, cel mai des, de cîine. Sună mai profund o dobă din piele de cîine decît una din piele de vițel, spun cunoscătorii; e mai elastică și mai ușor de bătut. Dar poate că e numai un prilej de a se fuduli al celor capabili să vîneze cu lațuri de sîrmă sau săgeti cu vîrf de fier – ca strămoșii lor – cîinii fără stăpîn. Al celor puternici, în stare să omoare animalul de pripas, să-i belească pielea și să i-o dubească, transformînd-o într-un instrument muzical. Asta, într-adevăr, nu mai e la îndemîna oricui.
Poate nicăieri ca la Dărmănești, în județul Bacău, obiceiul Jocul Ursului nu s-a păstrat mai nealterat. De la Școala Ursului, trecînd prin încontrarea cetelor și pînă la dezbrăcatul pieii, totul s-a păstrat ca odinioară, cel puțin așa spun unii dintre cei mai bătrîni din sat. Aici pielea pe care o îmbracă interpreții rolului principal este chiar a unui urs adevărat. O piele bună de urs face mulți bani. Ea este înfrumusețată cu hamuri de piele ghintuite cu bumbi strălucitori de alamă și cu canafi roșii. Ca să fie maleabilă, să se poată juca, pielea ursului va fi fost păstrată peste vară într-o încăpere specială și va fi fost presărată cu sare. Purtătorul ei are de ce fi mîndru: pielea în care se va îmbrăca în Ajunul Anului Nou a fost purtată de-a lungul anilor de cei mai puternici flăcăi din sat. înainte de război, chiar bunicul lui a jucat-o pînă să se însoare.
ul de pripas, să-i belea

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!