Europo, venim!

Reînvierea perpetuă a Marelui Urs

* Ursul de la Dărmănești

Val MĂNESCU

Complexitatea Cetei ursului este întregită, la Dărmănești, de prezența irozilor, personaje misterioase, costumate supradimensional, care evoluează cu un spectacol aparte de ceată, susținut mai ales de ritmul propriu al fluierelor metalice, evoluînd într-un dans perfect, punctat de alternanța antifonică a dobelor. Irozii – obicei quasi-religios inițial – s-au alăturat, se pare, Cetei urșilor în anii de după cel de-al doilea război mondial, ca urmare a prigoanei exercitate asupra tuturor obiceiurilor populare legate de nașterea lui Iisus. Un obicei religios a găsit astfel refugiu, supraviețuind prin alăturarea la o tradiție ancestrală cît se poate de păgînă, dar care nu deranja prea mult simțirea materialist-dialectică a autorităților.
Pentru gospodarii din Dărmănești, primirea ursului este un prilej de a-și pune în valoare hărnicia și bogăția. Un calic încuie poarta în ajunul Anului Nou, el nu are cu ce omeni alaiul ursului, n-are cu ce-i ieși în față. E o mare rușine să nu fii în stare să primești urșii și, pe Valea Uzului sau a Trotușului, chiar dacă ești invitat să-ți petreci noaptea de Anul Nou la prieteni, cineva rămîne acasă pînă la miezul nopții să primească urșii. Altminteri, de Sfîntul Vasile găsești în curte un vițel mort. E o glumă pe care mascații din alaiul ursului o fac cu cei neatenți sau neputincioși în fața tradiției, o glumă care lasă, însă, împricinatului un gust amar. în fața satului el devine mai mic, cuvîntul lui nu mai are nici o importanță în obște. Cel ce nu primește ursul e lipsit de noroc un an întreg.
Pare-se că în vechime o singură mască și un singur purtător ursar, care era și toboșar, erau exponenți ai datinii. în zilele noastre, la Dărmănești, Agăș, Asău, Comănești, Dofteana, cu cît mai multe personaje are, cu atît Ursul este mai prețuit. Cu atît mai vestită din sat în sat este existența unei cete de urs, cu cît mai multe piei are. Aici, la Dărmănești, șase piei sînt ceva curent, dar cînd cineva reunește în aceeași trupă douăsprezece sau chiar douăzecișipatru de piei, cărora li se adaugă proporțional Urîții și Irozii, zvonul face repede înconjurul satelor. Cu o sută de oameni mascați se poate face chiar o revoluție. Trupele mici, de începători, cu un singur urs, renunță să mai cutreiere așezările din poartă în poartă.
Deși obiceiul vine din antichitate, elemente specifice îl deconspiră ca fiind foarte modern. Ursul, personajul principal, are un comportament uman, masca nu e hidoasă; dimpotrivă, e simpatică. Interpretul comentează prin jocul/dansul lui comportamentul personajului, îl înfrumusețează. Nu e aceasta o trăsătură modernă, comparabilă cu a personajelor brechtiene? Pe de altă parte, textul ursarului se raportează mereu la evenimentele actuale, ironizîndu-le, prilej de bună dispoziție pentru gazdele-spectatori. Și apoi, Urîții, Moșii și Babele, nu realizează un adevărat happening prin mișcările lor ritmice sau dezordonate, purtînd conotații ludice sau sexuale, prin comentariile rostite cu voce transformată, groasă sau pițigăiată, răutăcioase în aparență, dar adevărate? Nimeni nu are dreptul să smulgă masca de pe fața personajelor, să le deconspire, indiferent ce-ar spune, indiferent ce-ar face, fără a se supune unui risc, pe vremuri mortal, cum arăta chiar Dimitrie Cantemir în a sa „Descriptio…”. La Dărmănești se păstrează încă intact dreptul secretului la mască, dat de o tradiție care respecta uzanța magic-inițiatică.

Pentru cineva dinafară, vînzoleala, zarva carnavalescă generată de Jocul Ursului este inexplicabilă și înfricoșătoare. Fazele spectacolului – chemarea ursului, urcarea pe parul ghintuit, bătaia, moartea și învierea, apoi hora ursului și, în final, dansul irozilor – pot fi decriptate însă ca fiind cuminți simboluri ale fecundității și fertilității, ale învierii perene a naturii.
Un joc, la urma-urmei un spectacol colorat și inofensiv, plin de umor și vigoare. După ce nebunia ia sfîrșit și interpreții – departe de a ieși din transă – își binemerită răsplata (bani, colaci, vin, nuci, mere), gospodarii își văd de așteptarea Anului Nou, firesc, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar dacă ai putea pătrunde în sufletele lor, ai vedea negreșit cît de tulburați sînt. Nici nu se poate altfel. Dobele se mai aud încă în depărtare. Au aceeași forță. Ele fac Zeul să joace. Ele fac să vibreze aerul. Universul. Sunetul lor vine din altă parte, din altă lume, e un semnal că viața învie din nou, mereu și mereu. Poți să nu vibrezi, poți rămîne nesimțitor? Poți să nu crezi în speranța că mîine va fi mai bine, pe care ți-o dă reînvierea perpetuă a Marelui Urs?

După o săptămînă de joc, în care emoția inițierii la Școala Ursului, de fapt Școala Vieții, se pierde, transformîndu-se în inerție, în oboseală fără margini, în rutină, ultimii care depun măștile sînt cei care au jucat în pielea de urs. Eroii obosiți se lasă dezbrăcați de proprietarii prețioasele lor trofee și dispar din atenția publică. La anul o vor lua de la capăt. Focul patimii ludice și al mîndriei de a fi devenit bărbat în pielea unui urs care a fost cîndva viu, arde mereu în ei. Eroul și-a făcut datoria. Eroul poate să plece.rsului o fac cu cei neatenți sau neputincioși în fața tradiției, o glumă care lasă, însă, împricinatului un

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!