Execuția unei nașteri

Ștefan RADU

An de an, de cîte ori a trebuit sa scriu un editorial în preajma zilei de 22 Decembrie, am simțit presiunea semnificațiilor acestui eveniment. Care să fie tema? Revoluția sau Crăciunul? Mai mereu mi-am zis că există elemente comune ambelor abordări. Putem vorbi despre Nașterea Domnului în același timp cu nașterea unei noi lumi pentru români. Vorbim despre speranța creștină, dar și despre speranța unei veți mai bune. în Decembrie 1989, am ieșit în stradă pentru că ne săturasem de griul din jurul nostru. Voiam să respirăm liberi, să ne valorificăm intuiția și creativitatea fără a fi limitați doctrinar. Aveam o problemă cu toată clica din jurul lui Ceaușescu și lupta am dus-o, în acele zile, împotriva acesteia. Nuanțele și interesele de grup au apărut abia prin ianuarie 1990 și nici pînă astăzi nu ne-am pus de acord…
După 17 ani deja constatăm că există mai multe moduri de a percepe Revoluția. Pînă și simbolul acesteia, copilul (de-atunci) cu steagul găurit, a ajuns la pușcărie pentru că a furat. Există cei care au ieșit în stradă încă din 18, 19, 20 sau 21 decembrie. Ei pot fi numiți revoluționari. Sînt, apoi, cei care au întărit rîndurile protestatarilor și au contribuit la înclinarea balanței începînd din 22 Decembrie. Ei se pot numi participanți la Revoluție, nu neapărat revoluționari. Mă număr printre aceștia: am reacționat cu entuziasm și speranță precum marea majoritate a românilor. Eram prea tînăr pentru a da coerență gestului meu, iar acum sînt prea bătrîn pentru a mai conta părerea mea…
Mai există, astăzi, o categorie în continuă creștere biologică: sînt cei care erau prea mici în 1989 sau care s-au născut după Revoluție. Poveștile despre baricade și despre TAB-urile care au călcat oameni neînarmați sună – cred – precum poveștile lui bunicu’ despre front. Cum să le explici acestor suflete inocente că am fost actori într-un mare spectacol istoric al sfîrșitului de lume? Chiar și în sens biblic, generația mea a asistat la sfîrșitul lumii. A unei lumi care a eșuat în propriile sale utopii și în lașitățile personale necesare supraviețuirii. Am făcut, poate, compromisuri necesare ca să ne cîștigăm dreptul de a iubi, de a învăța, de a crea, de a ne respecta părinții, de a nu ne îndobitoci și sălbătici precum animalele în codru. Am pus umărul la căderea unui sistem care ne obligase să-l construim zi de zi. La sfîrșitul lumii de care vă vorbesc s-au confirmat toate profețiile. Au ieșit din morminte toate vechile ideologii, toate păcatele acestui neam. La fiecare colț de stradă s-a organizat un fel de judecată de apoi nu a neamurilor (cum spune Cartea), ci a frustrărilor. Noua lume tinde să se ridice pe temelii de ură, pe acțiuni vindicative imposibil de armonizat. Iar liantul rămîne execuția din Sfînta Zi de Crăciun, sîngele care ar fi trebuit să stingă focul violenței. Se pare că nu a fost de-ajuns. Unii vor mai mult: parcă ar dor să execute – cu pietre, dacă se poate – chiar Nașterea. Dacă dăm la o parte toate disputele și atacurile publice, după 17 ani rămîn doar mormintele martirilor și prea puține lucruri care să marcheze ziua de 22 Decembrie. încă nu am ieșit din tranșee, nu am părăsit baricadele și nici nu s-a stins lătratul armelor. Rămîn cu dilema: despre ce să scriu? Despre bunătatea lui Moș Crăciun (cel convertit după ce a trăit o viață în păcat și violență) sau despre Revoluție (ale cărei răni nu vor să se vindece nici în sufletele, nici în mințile noastre)?e – chiar Nașterea. Dacă dăm la o parte toate disputele și atacurile publice, după 17 ani rămî

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!