Se spune că pe omul de lîngă tine îl cunoști cu adevărat doar în împrejurări ce ies din matca obișnuitului și a convenientelor. Un asfel de prilej mi s-a oferit din nou la începutul acestei săptămîni cînd, purtat de drumurile profesiei, m-am aflat preț de două zile și tot atîtea nopți printre sinistrații din epicentrul diluviului ce s-a abătut asupra unor localități din județ. Printre sutele de amărîți ai soartei, crunt loviți de stihiile naturii ce se manifestau fără nici un fel de opreliști, cu dușmănie nedisimulată, aveam să descopăr un fapt care m-a mîhnit profund: necazul comun nu-i unește și nu-i întărește întotdeauna pe oameni; nu-i aduce cu picioarele pe pămînt, la adevăr.
Dimpotrivă, îi face răi, cîrcotași, vindicativi și acuzativi. Îi dezbină și asmute unul împotriva celuilalt și a tuturor. Departe de mine gîndul de a disculpa autoritățile și instituțiile publice ale statului de partea de vină ce le aparține din dezastrele cărora le-am fost martor. Neputința și acceptarea sine die, ca pe o fatalitate, a hazardului, nu reprezintă o scuză. Dar de aici și pînă la a le pune tutul în sarcina, ca pe un blestem ceresc, e o cale pe care nu voiesc să pășesc. Dintr-un respect firesc față de mine și de adevăr. În loc să lase deoparte lamentările, să-și suflece mînecile și să pună stavile în fața puhoaielor (n-aș putea spune dacă cu vreun efect anume, dar oricum se chema că au încercat), cei mai mulți dintre cei foarte- mult năpăstuiți își încrucișează brațele așteptînd ca ajutoarele să le pice de undeva, din cerul care se răstește la ei cu potop de ape și grindină. O nouă maladie macină existența: răul de lene. Oamenii strigă: Să vină primarul, că doar de-aia l-am ales! Să vină prefectul! Să vină Armata! La treabă cu ei! Coruri de voci dezlănțuite scandînd amenințări și invective pe tot atîtea tonuri false. Dreapta Cuvenire și Sfînta Nevinovăție sînt de fiecare dată invocate în numele unor deprinderi și mentalități totuși nu prea depărtate în timp, cînd altul, adică Statul, și nu Tu, era dator, chiar obligat, să te scoată din necaz. Mai pe românește spus, să te ștergi la fund cu mîinile altuia. C-așa-i în Democrație! După ce apele au mai spălat noroaiele și mîlul prăpădului, s-a văzut că treburile nu stau chiar așa. Că oamenii, prin indiferența, nepăsarea și chiar lucrul lor rău făcut, parcă spre propria dușmănie, încurajate și tacit acceptate de către așa-zișii gospodari ai așezărilor noastre, au făcut cu putință dezastrele. Bunul obicei de a-ți întreține acareturile de dincolo și de dincoace de ogradă s-a cam făcut uitat. Grija de fiecare zi de a pune răul în față, ca să-ți fie și mîine bine, s-a transformat în comoditate. Năpădite de ierburi și de răgălii, înfundate de pămînt, șanțurile, podețele, canalele de scurgere au devenit antichității inutile, prin care viiturile ca de potop se răzbună pe lene. Pe acei oameni care nu mai știu să arate cu degetul spre ei înșiși, ci doar spre alții. Acuzativ, ca niște justițiari, și totodată vindicativ. De parcă patul în care dormi ar trebui să ți-l aștearnă altcineva. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns