Mihai BUZNEA
Se plimbă în limuzine luxoase, comenzi speciale, personalizate. Locuiește în vile somptuoase, mobilate cu piese aduse de la Paris și Florența, cu lachei la scară și șoferi care le deschid portiera. Se îmbracă ultraelegant, agreînd doar vestimentațiile de firmă. Afișează o mină de evidentă superioritate față de cei cu care se întîlnește pe stradă, atunci cînd comite imprudența de a se deplasa pe jos și calcă cu grijă, parcă și cu oarece silă, spre a nu i se lipi de tălpile lustruite ale pantofilor vreun firicel de praf. Este extrem de generos ori de cîte ori demnitatea publică pe care o deține i-o cere, dar gesturile sale sînt unele calculate și deloc dezinteresate. Se crede un nou Mesia și nu scapă nici un prilej să o declame. E convins că-i iubit, admirat, apreciat, respectat și indispensabil. Stîlpul societății, fără de care totul s-ar nărui, nu ar avea sens și șansă. Trimis și reprezentant al Providenței. Omul care vine din neantul facerilor miraculoase, predestinat să ne conducă, iar ceilalți să i se supună.
L-ați recunoscut, desigur. Este prototipul potentatului clonat în zilele tulburi ale așa-zisei revoluții române din decembrie ’89 și multiplicat spre a împînzi țara de-a lungul și de-a latul ei. Cîteva exemplare, destule, s-au risipit și pe la Bacău, mai multe și mai ortomane decît prin alte părți. Fac orice pentru a se îmbogăți și a ieși cu orice chip în față, precum păduchele pe fruntea țiganului, spre a se face remarcat, într-un soi de show aristocratic perpetuu. Se dă în spectacol (în stambă, cum mai zic ai noștri). Dacă el, prilejul, nu există, îl provoacă. Nu se uită la bani. Vorba unui clasic local, în viață: „Nici o plăcere nu costă prea mult”. Așadar, nu contează cît costă distracția. Dacă-i bal, apoi bal să fie! Important e orgoliul satisfăcut, chiar dacă-i cu iz de mîrlănie. Și sfidare. Să-i vadă lumea. Să-i invidieze. Să-i aplaude. Altceva nu contează. Pămîntul nu le mai ajunge. Aspiră către stele. Le eclipsează. In disprețul vulgului, al reacțiilor venite de la vox populi.
Nopțile trecute a fost unul dintre prilejuri, cu onomastici, aniversări, nunți, reuniuni de vip-uri psd-iste la Club Moldova, proprietate și fief al aceluiași partid care se pretinde a fi de sorginte democrată. Adică populară. Halal democrație! Și cum unor asemenea desfășurări mondene nu le pot lipsi surprizele, acestea ni s-au înfățișat sub forma unui grandios foc de artificii. In vreo 20 de minute, cît a durat fiesta selenară, au ars multicolor și-au bubuit în canonade vreo 10 000 de parai. Cerul înstelat al Bacăului a pălit de invidie la asemenea spectacol, curioșii și sperioșii au sărit ca arși din paturile calde, buimaci, să vadă ce se-ntîmplă, au venit trupele NATO sau, cine știe, soldatul de la răsărit?!, copiii au început să plîngă cu sughițuri, iar cîinii să latre prelung la lună. Ce să fie? Ce să fie! S-au dumirit pe dată: nu ziua victoriei; nu ziua națională; nici festivalul orașului. Mult mai simplu: era obișnuitul, de-acum, Aristocratic show, care de ceva vreme se repetă de cîteva ori pe an. Nimic mai firesc, nu-i așa? Doar e banii lor și face ce vrea cu ei! Și-mi amintesc de o cugetafsre celebră a unui mare gînditor al antichității (Democrit): „Cu cît cetățenii răi sînt mai nevrednici să ocupe posturile înalte, cu atît devin mai lăsători și cu atît se umflă mai mult în prostie și insolență”, fiindcă, cugeta un altul: „Spune-mi cu cine te aduni ca să-ți spun cine ești și cu ce te ocupi ca să-ți spun ce poți deveni”.
Haideți, totuși, să nu fim chiar așa de răi și de cîrcotași. In fond, se distrează și ei după pofta și buzunarul lor și, nu-i așa, ne invită și pe noi la distracție. Gratis! O servești – bine! Nu? Să-ți fie de bine! Așa că să-i lăsăm în plata Domnului cu ale lor plăceri, iar noi să rămînem la ale noastre.
Ceva, totuși, parcă nu mă lasă, ceva ce vine cu pildă veche și adîncă încă din copilărie: copilul vecinului cuprins, al ciocoiului care se-mbogățise pe seama unor vremuri la fel de tulburi și de prielnice pentru borfași și hoțomani; acel copil îmbuibat care ieșea pe uliță cu felia groasă de pîine unsă cu unt ca s-o mănînce acolo, printre flămînzii mahalalei, în plină secetă și foamete. Atunci îl priveam cu jind, cu lăcomie, dar nu-mi dădeam seama de mîrlănia și cruzimea gestului. Abia mai tîrziu am realizat nemărginirea lor. Show-urile aristocratice de-acum nu mi se par a se deosebi cu nimic de ele. Și cred că totul a fost spus! Cît despre personaje, e inutil să le mai rostim numele. Notorietatea lor e demult proverbială.
Lasă un răspuns