FĂRĂ PREJUDECĂȚI Totul sau nimic!

Ce mai vînd românii în ultima vreme? Totul. De la sex și plăcere, la fiare vechi pe post de piese de schimb, pantofi stîlciți și promisiuni de fericire veșnică pe lumea cealaltă. Nimic nu scapă interesului și inițiativei private. Intrăm victorioși în capitalism fluturînd cu frenezie sloganuri de tipul „ce-am avut și ce-am pierdut” sau „Banul să iasă, nu contează cum”. După ’90 încoace, PTF-urile (punctele de trecere a frontierei) s-au deschis larg spre lumea speranțelor și a tuturor posibilităților. Occidentul abia ne așteaptă, freamătă de nerăbdare să ne facă fericiți. Cu o sticlă de mercur dădeai ocol Europei de două ori. Cu un tablou de patriotism național deveneai bogat. Cu icoanele vechi, pictate pe lemn, te aranjai pentru toată viața. Și ceea ce aduceau „de dincolo” ? Turcisme și vechituri, mașini second-hand, haine purtate de două generații sau bijuterii din tinichele strălucitoare. Jaf și batjocoră în toată fărădelegea. O bună bucată de vreme s-au purtat vînzările de copii, care le-au adus osînză unora dintre noii potentați, care și acum mai sînt pe sus, bine-mersi, prin sferele înalte. A înflorit, apoi, traficul de carne vie, marfă căutată prin tripourile celor cinci continente, sursă sigură și grasă de venituri pentru pești și alți capi ai lumii interlope. Șantajul și recuperatorii, drogurile și contrabanda au răspuns, la rîndul lor, prezent, la apel. Cu ele, prin ele, am intrat în lume. Mai nou, vînzările de organe, sub masca unor acte caritabile: donațiile. Dar, era cît pe-aci să-mi scape inventarului una dintre mărfurile rare, cu care ies la export țăranii de prin Buzău și Constanța: măgarii. Din ăștia avem destui, ne prisosec chiar. După donațiile de sînge, pentru un preț mizer (tot ce se plătește, se știe, devine marfă), au apărut donațiile de spermă. Vestea ne-a parvenit dinspre ținuturile Banatului. La apelul lansat de niscai laboratoare de clinici universitare, s-au îmbulzit sute de persoane. Recompensă regească: 50 euro doza. Bașca plăcerea membrului. Cum să nu te înghesui. N-am reușit să aflu încă dacă recoltatul se face ad-manum de către donatori sau dacă aceștia sînt cuplați la niscai instații gen „Joiana”, ferește-i, Doamne, de pericolul electrocutării! Cert este că selecția acestora e severă, trebuie să fie masculi de rasă, tauri tineri, deștepți și să nu fi fost tratați de boli rușinoase, precum sifilis, blenoragie, șancăr, HIV sau hepatită. Normal. La orizont se întrezărește deja o nație viguroasă de super-mani. Răgăliile vor dispărea. Bărbații second-hand sînt deja în pericol de castrare. Cine mai are nevoie de ei? Cîndva, prin tinerețe, am citit o lucrare care m-a lăsat praf. În perioada interbelică, unor politicieni și savanți români le-a fi venit ideea de a stimula proliferarea exemplarelor masculine super. Adică, superforțoase, superchipoase, superinteligente prin selecatarea după criterii riguroase, a unor indivizi autohtoni care să fie utilizați pe post de tauri comunali. Am cunoscut, întîmplător, un astfel de exemplar, care deși om cu familie și fete de măritat încă era mîndru nevoie mare de glorioasa și nobila lui misie apusă. Cu ce s-a soldat experimentul? După vreo două decenii de la „lansarea la apă” au debarcat … comuniștii?! De, și intențiile cele mai nobile se termină uneori cu rateuri! O întrebare căreia nici că-i găsesc răspunsul, îmi chinuie mintea: dacă noi, românii, tot știm să vindem orice, inclusiv rahatul din latrină, de ce naiba rămînen săraci lipiți pămîntului (scoateți-i din cauză pe baronii locali) și nu ne mai cuprindem și noi odată? (Mihai BUZNEA)