FĂRĂ PREJUDECĂȚI (Un) Ajun de Crăciun

Ninge peste sate. Iarnă autentică. Zăpada căzută în ultimile zile parcă a mai molcomit fiebințeala sătenilor, alimentată din belșug de pricinile pămîntului, lipsurile din bătătură, neascultarea copiilor sau lacrimile șterse cu podul palmelor de fetele rămase (încă) nemăritate. Prin ogrăzi, semne lămurite cum că Ignatul a trecut pe la fiecare, cu sacrificiu de sînge și pomana porcului. După 40 de zile de abținerile postului, mai tot omul se dedă la frupt de carne. Veselie mare, cu belșug de toate cele și cu găleata de vin rubiniu pe masă. Mîine e Crăciunul, praznicul nașterii pruncului Iisus, mare sărbătoare creștinească și tot calicul, are – nu are, se dă, măcar în astă zi, dăruit cu tot ce trebuie. Tradiția se cere împlinită.

În fiecare an, de vreo dăuzeci încoace, îmi amintesc în acestă zi de o întîmplare căreia i-am fost, mai întîi, martor nedorit, ș-apoi musafir cinstit. Pornit cu treburi reportericești în munte, pe Valea Trotușului, o furtună de omăt m-a priponit frumușel într-un sat nu prea răsărit, cu puține case și multe nevoi, înghesuit undeva, între niște coclauri srăjuite de stînci. Toate potecile, ferecate. Mai ieși, amice, dacă poți! Cea mai apropiată așezare, la vreo treizeci de kilometri. Vara- raiul pe pămînt, mai fusesem pe aici în treceri grăbite. Iarna – doar vîntul și urletele lupilor. Nu lumină electrică, nu telefon. Singurul mijloc de semnalizare: focul de armă. Era ajunul ajunului de Crăciun. Un’ să te duci? Adică, cum și cu ce? Mai de milă, mai de silă mă găzduiește fruntașul satului, doar puțin mai răsărit din sărăcie decît ceilalți. Oricum, era ceva, decît nimic. Mă privește insistent în ochi, mormăie în barbă, se-nvîrte prin odaie cu pași de om nehotărît, apoi izbucnește: fie ce-o fi și ce-o vrea Dumnezeu. Apoi, scoate de după o grindă afumată un cosor de toată frumusețea, cu lama cam de 30 de centrimetri, lată, lucioasă și ascuțită brici. Îngheț. Mă prefac în țăndări cînd îl aud: hai cu mine, martor mi-e Cerul! El – zdravăn, eu subponderal de cînd mă știu, s-a ferit osînza de mine. N-am încotro, ies cu gazda-n curte și ne-ndreptăm spre cotețul unde văd un grăsun de toată lauda. Hai, îmi zic, mi-am schimbat hotelul; nu-i de mine Lido, merg la Bulevard. Namila de om tace, între timp și-a vîrît iataganul la cingătoare. Cu mîini dibace îl prinde pe Ghiță de picioarele din față, îl răstoarnă într-o clipită și-l fulgeră sub gîtlej a moarte. Aha, nu era pentru mine cosorul, îmi spun și dau brusc în transpirație. Recepționerul șef îmi face semn cu capul spre un lighean mare, dinainte pregătit, pricep și-l priponesc la gîtul barosanului care horcăie. Strîng sîngele pentru caltaboși. Paiele-s, și ele, pregătite, scîndura – la fel. Abia acum le observ. Pîrlim porcul, îl rumenim, adică ea, gazda, eu mă-nvîrt cam fără rost, apare și-o sticlă de țuică fiartă, cu așternut de șorici. Hai c-am nimerit la bal, îmi zic. Vine mai apoi și borșul, cam vînăt la culoare, da’ bun de să-ți bați copiii, cu mămăliga cît roata de la car, apoi tochitura care-nnoată în voie în garafele cu fragă parfumată și dulce. Mă rog, acum, în gînd, să ție tulburarea de-afară pînă cînd i-oi zice eu să se ducă. Gazda mea și-a dat drumul la voce, nu mai mormăie, ci urlă: așa care-va-să-zică, credeai că ți-a sosit ignatul? Apăi, să știi un lucru: te-am folosit ca scut uman, pari a fi ceva barosan sau cam așa ceva. Așa că ce mi-am zis: dacă vine primarul sau milițianul să mă-ntrebe ce și cum de Ghiță, că-i în hîrtii la Sfat și trebuia să-l dau la contract, le spun c-au dat lupii la coteț și te scot pe mătăluță-n față. Te-or crede pe tine, nu pe mine. C-așa-i cu „tovarășii” ăștia: ce-i al meu i-al noastru și mori de foame cu mîncarea-n bătătură. Drept e că, la acea vreme, te cam pîndea mititica pentru o asemenea ispravă.

Între timp au apărut și colindătorii, iar dinspre celelalte ogrăzi se-auzeau alte semne de Ignat. Prinseseră oamenii curaj. Trai, ninecă!

În zori, nea Gagiu – așa-l chema pe gospodarul meu, a înhămat caii la sanie, mi-a pus o sticlă-n mînă pe post de calorifer și hai la civilizație. În vreo trei ore am ajuns la gara micuță, strivită sub omăt, taman să prind trenul ce mergea la vale. Puteam s-o fac de ieri, îmi spune românul, da’ cine-mi semna certificatul de deces al lui Ghiță? Am rămas prieteni, dar nu-l mai vizitez în ajun de Crăciun. Sînt interzis de doctori la carnea de porc. (Mihai Buznea)