ÎNTRE OAMENI O chestiune de limbaj

Nicoleta BLANARIU

O știre de presă ne anunța zilele trecute că problema cecenă va figura din nou pe agenda viitoarei întâlniri la vîrf ruso-americane. Condoleezza Rice, consilier la Casa Albă pe probleme de securitate, susține că trebuie să se țină cont și de aspirațiile legitime ale poporului cecen. Observație deplin îndreptățită. Din păcate, criteriul generos care-i stă la bază – a recunoaște că există o motivație, și nu una oarecare, pentru mijloacele teroriste de protest (discutabile și nedrepte în formă, dar justificate în fond) – nu e luat în considerare în alte cazuri similare. Conceptul de «terorism» se dovedește astfel mult prea flexibil pentru a fi cu adevărat operațional. Se aplică aici două unități diferite de măsură pentru aceeași clasă de fenomene: «Teroriștii noștri sînt mai teroriști decît ai lor» pare a fi o deviză la modă în politica internațională. Adecvată necesităților proprii, după cum e amenințat Estul sau Vestul. ( „Politically correct”…).

După Witgenstein, toată filosofia nu-i decît o „critică a limbajului”. Ea impune cu necesitate o definire a termenilor cu care se operează (care, mai mult, se cer a fi compatibili într-un sistem de gîndire coerent). Dar aceasta n-ar trebui să fie numai prioritatea filosofiei, ci a oricărui demers de interpretare care recurge la concepte, inclusiv în domeniul politic. De cîtva timp încoace am resimțit agresiunea teroristă nu doar ca fapt consumat în realitatea imediată, ci deopotrivă ca un leit-motiv (pe cît de des menționat, pe-atît de confuz) în declarațiile oficiale de la noi și de pe-aiurea. În folosirea lui există destule inconsecvențe. Dar descumpănitor între toate – aș spune amuzant, dacă n-ar fi la mijloc pierderi de vieți omenești – mi se pare faptul că sensul cuvîntului se schimbă după meridian. Ceea ce e «terorism» la Moscova nu-i «terorism» la Washington. Și am îndoieli că elucidarea sensului este, în acest caz, de strictă competență a lingviștilor. Ar putea fi o problemă de deontologie politică (dacă așa ceva are acoperire în practică și nu-i decît un construct teoretic).

Judecînd după obstinația cu care revine în discursurile oficiale, ca și după faptul că odată rostită, dă frîu liber, ca o anatemă universală, intervențiilor în forță, acuzația de «terorism» e un fel de variantă contemporană a vînătorii de vrăjitoare, din epoca de glorie a tribunalelor inchizitoriale. Aș vrea să fiu bine înțeleasă. Nu contest aici existența fenomenului (a unei forme extreme de luptă, care nu cruță nici pe combatanți, ades sinucigași, nici populația civilă, folosită ca piesă de șantaj politic). Observ numai și nu cred să fie firesc așa, riscanta «polisemie» a unui termen azi în vogă, în vocabularul diplomatic. Nu știu ce vor fi învățînd pe durata sudiilor, politicienii de profesie despre «terorism», dar eu una constat (și-am dat chiar la începutul acestui text un exemplu) fluctuații – deranjante pentru cetățeanul obișnuit (dar poate deloc așa pentru actorii politici) – în folosirea acestui concept. Înclin să cred că el e voit lacunar în modul său de definire, pentru a fi mai lesne aplicabil. Concis și eficient ca o procedură de urgență. Cu o singură complicație de nuanță totuși: „Ne incomodează pe noi sau pe ei?” Și verdictul se dă corespunzător: «terorism» sau «legitimă apărare».

Încă aștept o definiție operațională, clară și general aplicabilă, «sine ira et studio», a conceptului de «terorism». Cred însă că lexicologii sînt depășiți de evenimente. E necesar un efort al oamenilor politici pentru stabilizarea sensurilor sale. Nu doar în teorie, ci mai ales în practică.

De cîteva zile mă bucur că G.W. Bush s-a convins la fața locului că Bucureștiul nu-i la Budapesta. Îmi propun să mă bucur în fiecare zi că fac parte dintr-o NATO-NAȚiune. Mai puțin mă bucur de baia de limbă…de lemn. Nu mai puțin mă bucur că s-a recunoscut «legitima aspirație» a răzvrătiților ceceni. Era și timpul. Administrația americană (indiferent de motivele care-o vor fi condus la această recunoaștere) schițează astfel un gest reparatoriu. Bine ar fi însă ca aceeași (unitate de) măsură să se aplice și altor litigii internaționale pe care Casa Albă s-a simțit obligată să le gestioneze.