INVITAȚIE LA DIALOG Cu cîntec, despre muzică!

În ultimul timp am primit la redacție mai multe solicitări, scrise sau telefonice, cu același registru: relațiile dintre locatari. Face fiecare ce-i trăsnește prin cap pentru că, nu-i așa, omul e stăpîn în casa lui, sau există norme legale și limite ale bunului simț care reglementează coabitatul? Iată o temă pe cît de incitantă și provocatoare, pe atît de dificilă de abordat, tratat și clarificat. Încercăm, totuși, să dăm un răspuns cititorilor noștri, între care se află: Zenaida Gheorghiu – funcționară din Onești, Cerasela Zeamă – casnică, Bacău, Eliodor Popescu – șomer, Moinești, Vasile Mititelu – pensionar, Buhuși, Aurelia Grozavu – statistician, Bacău. Pentru a fi punctuali și, deci, convingători, ne-am oprit la un caz mai pitoresc din orașul reședință de județ. Adresa: str. Bicaz , bloc, 151, scara C.

Surorile melomane

Sînt tinere, dacă au 20 de ani, frumușele și cu „vino-n coa”, libere de orice ocupație și au o pasiune comună: muzica. De dimineață și pînă aproape de miezul nopții, ele cîntă, muzică bună, după mintea lor. Te culci cu cîntecele lor și te scoli tot cu ele. Voci tari, nu răgușesc niciodată, nu le marchează efortul. Scena concertelor le e balconul. Vrei-nu-vrei, le asculți. Vecini și trecători. Repertoriu bogat. Nu arii sau duete, nici romanțe ori cîntece de dragoste. Preferă „producțiile” moderne, în vogă la vulg: manele și hause, așa-zisul folclor preorășenesc, melodii lăutărești, muzică de pahar și de „inimă albastră”. În fiecare zi, aceleași. Concertele se dau fără bilete de intrare și fără a se face chetă. Locatarii din blocurile limitrofe sînt aduși la disperare. Ce-i prea mult strică, nu-i așa? Primadonele de ocazie sînt imperturbabile la reproșuri, pe care le tratează de invidie și afront. Nu înțeleg că și-au adus vecinii la disperare și-i toacă fără menajamente, răpindu-le liniștea la care au dreptul. În lipsă de orchestră proprie, surorile melomane se acompaniază cu combina și CD-urile, cu decibelii la maxim. Cum să mai trăiești așa? Nu poate nimeni să le ia tonul și volumul? Redacția: O încercare de răspuns, parafrazînd spusele unui mare scriitor: unde educație nu e, nimic nu e. Adică, ceva tot este: mult zgomot pentru urechi ce nu au nici o vină! Ne întrebați ce se poate face. Luați-o metodic: întîi – bateți obrazul, apoi spuneți-le să cînte mai tare (sînt șanse să-și piardă vocea). Dacă cele două metode nu dau rezultatele dorite, apelați la un impresar: Poliția. Care dispune de baghetă (din cauciuc, la centură) și de un caiet de partituri (carnetul de procese-verbale de contravenție pentru tulburarea liniștii publice). La așa vedete, dirijori pe măsură în balconul Julietelor de mahala. (Rubrică realizată de Florin DUNĂREANU)