Ion Joița, inginerul șef de la Cadastru, îi imită cu talent pe marii actori

Are statura lui Nae Lăzărescu și nasul lui Vasile Muraru, jovialitatea multor actori pe care i-am văzut și care ne-au încîntat. E atent la tot ce mișcă și este gata oricînd să adauge „o tușă” oricărei întîmplări despre care vine vorba. Are aliură de intelectual fin și accent de muntean, dar devine alt om ori de cîte ori intră în pielea cîte unui personaj pe care îl imită vorbind, încît dacă închizi ochii juri că ai de a face chiar cu acela. El este Ion Joița, inginerul șef al Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bacău. Nu am avut ocazia să-l văd pe vreo scenă deși, cam de o vîrstă fiind, în studenție am bătut aceleași bulevarde bucureștene, însă l-am auzit pe ici pe colo recitînd, imitînd comicul de neuitat al cîte unui mare actor: Octavian Cotescu, în „Tanța și Costel”, Toma Caragiu, Nae Lăzărescu, Giugaru, Dem Rădulescu și, cîteodată, Beligan. Ca și în cazul acelora, îmi venea mereu să-i dau ghes să continue, să mai zică ceva. Joița este, astfel, omul cu care faci o petrecere pe cinste și de neuitat.

A ajuns în Moldova așa cum au spus toți cei care au pățit la fel: și-a găsit Bacăul, după ce s-a căsătorit cu o fată tocmai de pe la noi. în facultate a fost șef de promoție și a luat repartiție în București. Dar dacă soarta l-a tras înspre Bacău, de norocul postului din capitală s-a bucurat un prieten de-al lui, care ajunsese tocmai pe la Constanța. „Am avut colegi buni și mulți prieteni – spune Ion Joița. Am fost foarte uniți, poate și pentru că am fost mai tot timpul în grupuri de oameni animați de aceeași pasiune. Cochetam cu arta, cu muzele, și am avut ambiția să ne întrecem cu alții și pe acest tărîm”. Despre talentul său de actor, Joița spune că l-a dobîndit, dar și l-a perfecționat de mic. Elev fiind, în Urlați, frecventa un cerc dramatic, cum se organizau atunci, prin anii ’60. Repede și-a descoperit înclinația spre comedie, iar unele roluri din piesele lui Caragiale, și nu numai, i se potriveau ca o mănușă. Nu era serbare școlară în care să nu se remarce cu ceva. Liceul și, apoi, stagiul militar i-au dat noi ocazii să se remarce. Scria și poezii și povestioare, pe care le citea colegilor, care îl și îndemnau să le mai citescă ceva. Era și un fel de depozitar de bancuri, iar cu aceste calități și „bagaje” a intrat, apoi, în celebrele brigăzi artistice, în care se putea pune sare și piper pe tot ce se întîmpla în jur.
Dar perioada în care s-a remarcat cel mai mult a fost studenția. La Facultatea de căi ferate, drumuri, poduri și geodezie din București s-au adunat, parcă toate talentele din studențime.”Aveam, desigur, și concurență – își amintește inginerul șef de la Cadastru. Erau cei de la ASE, care ne-au cam luat premiile mari la început, cum participam și noi, cu brigada, în celebrul festival «Cîntarea României». Pînă am descoperit că unul, Arieșanu, de la ei, care juca cu noi, ne fura ideile și le ducea dincolo. A fost, însă, și momentul în care de la IATC a venit profesoara Angheluță și ne-a mai șlefuit talentele. Atunci ne-am calificat primii pe țară. Era în 1978. Seara, în culmea gloriei, am plecat direct la Carul cu Bere unde însă am dat tocmai peste Puiu Călinescu. Unul, mai curajos, l-a invitat la masa noastră. Ce om popular, ce modestie, pe cît de mare era el pe atunci. A stat cu noi, a cîntat cu noi și ne-a dat și cîte o poză cu autograf. Am păstrat-o pînă cînd mi-a subtilizat-o cineva, și îmi pare rău și acum”. Munca studenților, la brigadă, nu era ușoară. în plus, aveau dese „ciocniri” cu Cenzura, iar multe numere le-au și fost anulate. „Am pus în scenă, odată – spune Joița -, chiar ploșnițele care ne cam mîncau noaptea în căminele din Tei. Ce panaramă a ieșit, pe motiv că nu trebuia să ne facem de rîs chiar cu mîna noastră în fața altor studenți din București și din țară”.
Ajuns în Bacău, atmosfera „de brigadă” nu s-a mai închegat. Dar Ion Joița nu a stat degeaba. A ținut „la zi” gazeta de perete de la fostul IEELIF, unde a lucrat ani la rînd, și a avut și aici clenciuri cu secreatrul de partid pentru unele subiecte satirizate. „Mi-a lipsit viața de student – spune Joița. Dar am găsit și la Bacău oameni de viață, unii chiar cu talent în a întreține buna-dispoziție. Asta am și făcut, întotdeauna, pe la revelioane și petreceri, unde n-am scăpat nici un prilej de a mai satiriza cîte ceva. Odată, la Lacu Roșu, cînd ni s-a adus friptura direct pe un fund de lemn, le-am compus următoare epigramă: «M-am așteptat să fiu servit / Cu ceva bun, deosebit. / Dar am mîncat și fără greață, / Avînd toți fundurile-nfață». Tot acolo, am rămas uimiți să vedem că ni se aduce doar cîte o jumătate de păstrăv la porție. Le-am scris: «Juma’ de veac voi împlini, / Dar n-am știut, măi frate, / Că-n Lacul Roș’ poate trăi / Peștele păstrăv-jumătate»”. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!