Și iată, că doar la cîteva zile, Omer o invită pe Ana Simionis la reședința sa, unde doar ei doi serviră dejunul. Ana, spre încîntarea lui, cîntă la pian. Impresia lăsată de fată asupra temutului bărbat era deosebită. Gheorghe Simionis fu chemat la Omer, care îi destăinui faptul că dorește să se căsătorească cu sora lui. Gheorghe îI spuse că este de acord, dar trebuie și acceptul familiei, avînd în vedere că are doar 17 ani. Curînd de la această discuție, în Homorod își făcu apariția un convoi cum nu se mai văzuse pe acele locuri. O trăsură aurită trasă de două perechi de cai albi, înconjurată de călăreți mauri, soldați turci și ofițeri cu fireturi strălucitoare, se opri în fața casei familiei Simionis. Din ea coborîră Gheorghe Simionis și sora sa, Ana. Lăzi cu daruri scumpe oferite de Omer fură împărțite fraților șI părinților ei. În urma discuțiiilor, părinții fură de acord cu această căsătorie, singura condiție fiind ca Gheorghe să se afle mereu în apropierea sorei sale. La revenirea în Țara Românească, cortegiul fu așteptat de însuși Omer Pașa. Imediat începură pregătirile de nuntă. La Viena pașa comandă un cupeu aurit. De la Paris se cerură toalete și mătăsuri fine, iar contesa de Grand Pre fu rugată să o inițieze pe Ana în lumea protocolului. Omer ceru încuviințarea sultanului. Răspunsul sosi imediat favorabil, așa că Ana fusese ridicată la rangul de prințesă! Acum, Omer Pașa putu să facă publică căsătoria sa cu Ana. În sala Teatrului Național au fost invitați consulii țărilor străine, înalții ofițeri ai trupelor turcești și rusești, marii boieri. În uniformă de gală, Omer își prezentă logodnica șI viitoarea soție. Toate privirile se îndreptară numai asupra acestei tinere ardelence. Aveau și ce să vadă. Ana era îmbrăcată într-o splendidă rochie de muselină albastră „ce se asorta, așa cum vor nota trimișii străini, de minune cu albastrul ochilor”. Veni și ziua căsătoriei, pe 2 decembrie 1848. Douăzeci și una de salve de tun anunțau cea mai faimoasă căsătorie a secolului XIX. Palatul domnesc era pregătit pentru marea festivitate. Mulțimea se îngrămădea cît mai în față, soldații turci abia reușind să-i țină cu curmezișul sulițelor și a puștilor. Se auzi o comandă scurtă. Armata turcă se alinie și prezentă armele pentru onor. Procesiunea se puse apoi în mișcare. Întîi trecu o coloană de cavalerie turcă, comandată de contele polonez care devenise Iskender Bey, apoi cupeul Anei împodobit cu mătăsuri și tras de opt cai focoși cu harnașamente aurite, escortată pe ambele laturi de ofițeri în mare ținută. Urma o companie de bași busuci, pe cai de rasă în lungi voltrapuri colorate, cu ciucuri și franjuri, iar în încheiere o altă formație de călăreți, care purtau sulițe ascuțite avînd în vîrf stegulețe verzi, roșii și galbene. Într-o impecabilă uniformă albastră, Kerim Pașa, comandantul paradei, pe calul său negru ca pana corbului, galopa de-a lungul coloanei. Ajunși la palat, Omer coborî treptele și-și întîmpină mireasa. Trena rochiei era purtată de două eleve ale Institutului „Manolatti” și de fiicele boierului Slătineanu. În sala tronului se aflau trimiși străini, ofițeri ruși și turci, boierii de toate rangurile, dar și părinții și frații Anei. Amîndoi semnară actul de cununie. Printre clauze era și una prin care prințul renunța definitiv la harem! Urmară omagiile și darurile. Sultanul i-a trimis un coș mare cu flori, totul fiind executat din aurul cel mai fin, iar florile păreau aproape naturale, fiind realizate din pietre scumpe, cel care i-a înmînat darul fiind Fuad Pașa, însoțit de Sali Pașa și Tarifk Bey. La sfîrșitul ceremoniei, Omer Pașa împreună cu tînăra sa soție, devenită prințesa Zubide Hanum, dar și colonel în regimentul turc, au salutat defilarea trupelor turcești și rusești conduse de generalul Luders.
Viața Anei alături de Omer părea desprinsă din basme. Nu i se refuza nimic, iar ea se bucura din plin de tot ce i oferea. Au stat în această lume de vis un an și trei luni. Înainte de a părăsi țara, cei doi și-au luat rămas bun de la trimișii țărilor străine, membrii administrației, boierii munteni. Ea reușește să tragă „o fugă” de trei zile la Homorod unde și-a văzut încă odată părinții. Prezența Anei- Zubide Hanum la Constantinopol a fost un adevărat triumf. Deși atît de tînără, a dat dovadă de multă diplomație, secondîndu-și cu bine soțul. Mai mult, sultanul i-a permis să locuiască chiar în palatul său, iar fratele ei, Gheorghe Bey, a fost ridicat la gradul de maior, devenind și el Gheorghiadis Bey și numit profesor de pian al Sultanei Valide. Bucuriile se ținură lanț.
Maiorul Gheorghiadis Bey se căsători cu nemțoiaca Tereza Merchen, fostă educatoare a prințului sîrb, Obrenovici. Bucuria fu și mai mare cînd Ana-Zubide Hanum născu o fetiță, Emineh, prilej ca întregul oraș să participe la eveniment. Trecură șapte luni de la nașterea fetiței. Omer fu trimis într-o expediție militară în Bosnia și Herțogovina, fiind însoțit de soție. Micuța Emineh rămase acasă sub îngrijirea doicei. Era pe la mijlocul anului 1851. Într-o noapte, Ana scoase un țipăt în timpul somnului, trezindu-se cu cămașa udă de transpirație și tremurînd toată. Ana îI povesti lui Omer că visase că Emineh fusese omorîtă. Pașa o liniști: N-ai de ce să-ți fie frică. Are o pază strașnică și în plus are grijă de ea, chiar cumnata noastră, Tereza. Din nefericire, visul se dovedi adevărat. Emineh zăcea moartă într-una din camerele palatului. Căzuse din greșeala doicei din landou, ușița fiind lăsată neînchisă. Se pare că de această vină n-a fost străină cumnata lor, invidioasă pe Ana. Trupul micuței a fost adus la Sarajevo, mormîntul ei existînd și azi. Această pierdere va marca începutul răcirii relațiilor dintre cei doi soți. Timp de doi ani, ei nu vor mai participa la nici o manifestare mondenă. Din țară veniră vești nu tocmai bune. Oștile țariste ocupaseră în iunie 1853 Principatele Române. Poziția Turciei se clătina în urma creșterii influențelor rusești. Sultanului Abdul Medjid îi trebuiau urgent noi alianțe, mai ales cu Franța. Apelează la serviciile lui Gheorghiadis Bey care fu trimis la împăratul francez Napoleon al III-lea. Farmecul personal al acestuia, pledoaria bine fundamentată, l-a cucerit pe împărat, care îl va asigura pe sultan de ajutorul Franței. Gheorghiadis se reîntoarce la Constantinopol cu misiunea îndeplinită. Mai tîrziu, Omer Pașa se va distinge în asediul Sevastopolului, primind de la Napoleon al III-lea „Legiunea de onoare”. De aici, generalul pleacă în Arabia conducînd cu succes o campanie militară. Primește drept răsplată numeroase cadouri, printre care și două tinere circasine de o rară frumusețe și de neam regesc. Omer, fie că a fost îndrumat să procedeze așa, fie că a făcut-o fără să-și dea seama, le instalează chiar lîngă apartamentele Anei. Firește, Ana nu putea admite așa ceva, cerîndu-i soțului să le îndepărteze de acolo. Omer refuză, spunîndu-i că nu poate renunța la ele fiind un dar al sultanului.
Într-o dimineață, Ana se afla pe un scaun în fața oglindei, aranjîndu-și părul. Geamul era larg deschis spre minunata grădină cu trandafiri, cînd răsună o împușcătură, iar un glonte făcu țăndări oglinda. Pînă să intervină gărzile, atentatorul dispăru. Să fi fost un avertisment, să fi fost din nou mîna Terezei? Pe zi ce trecea relațiile cu Omer deveneau din ce în ce mai reci. Într-una din zile Ana luă hotărîrea cea mare: se va despărți de Omer. Pretextă că are nevoie de o schimbare și plecă în Franța. Între timp îi sosi o altă veste tristă: fratele ei se despărți de Tereza și plecă în țară, stabilindu-se la Craiova. Omer simțise de multă vreme că ceva nu era în regulă. Primi o scrisoare de la Ana, rece, distantă, în care i se explica că totul între ei s-a sfîrșit. Omer însă o iubește. Nu poate trăi făra ea. Profită că este numit cetățean de onoare la Frankfurt pe Main și se oprește la Paris. Ana însă nu se lăsă înduplecată cu toate promisiunile făcute de prinț. Ana stă la Paris trei luni, apoi pleacă în America. Stă puțin timp aici și se reîntoarce în Europa. Într-o dimineață, iese pe punte să ia aer curat. O rafală de vînt îi smulge eșarfa de la gît. O recuperează înainte de a cădea în apă un tînăr înalt, blond, cu trăsături distinse:
– Doamnă, permiteți-mi să mă prezint. Sînt baronul de Brauncker, la dispoziția dumneavoastră! Cele cîteva săptămîni petrecute la bordul vaporului legară prietenia între cei doi. Au dansat, s-au îmbrățișat. Ana îl uitase cu totul pe Omer. Ajunși în Europa ei nu se mai despărțiră, se vor căsători la puțin timp. Vor avea nu mai puțin de șase copii.
Însă, Omer n-a mai încetat să o iubească pe Ana, o imploră prin scrisori să se întoarcă la el chiar și cu copiii. Refuzat, Omer Pașa, într-o clipă de dejnădejde, îngenunche în fața sultanului depunînd sabia, în semn că renunță la ranguri. Sultanul însă nu putea renunța la un bărbat așa capabil și la serviciile sale, numindu-l comandantul suprem al trupelor Imperiului Otoman. Gîndul la frumoasa sa soție nu-i va da pace pînă în ultima zi a vieții sale, trăind cu iluzia că într-o zi aceasta se va întoarce la el. Pe 18 aprilie 1871, Omer se întoarce de la o audiență cu sultanul. De dimineață se simțea neliniștit. Refuză mîncarea. Ceru doar o cafea. O sorbi dintr-o înghițitură. Dintr-o dată puterile îl părăsiseră. Se întinse pe divan, încercînd să-și deschidă vestonul la gît. Ana i-a supraviețuit cu mai mult. Va muri la Paris, în 1914, la vîrsta de 82 de ani, lăsînd în urmă o viață extraordinară: o fetiță de pension care a fost rînd pe rînd turcă și baroană. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns