IUBIRI CELEBRE DE ALTĂDATĂ Maria, frumoasa fată de mahala (II)

„O căutau flăcăii, cavalerii, soldații. Era frumoasă, dar și-a ucis

tinerețea cu meseria ei tristă”. (George Bacovia)

Trăiește o perioadă cu cetățeanul polonez Vladimir Milewski, de meserie „turnător în bronz și fontă”. Bietul om, „îi iertase greșelile” încercînd să se căsătorească cu ea. Polonezul venise în Bacău, în anul 1921, și se adresase Ministrului Justiției „dorind a dobîndi prin naturalizare cetățenia română pentru totdeauna, întrucît voesc a mă căsători aici, în țară, cu o româncă”. N-are noroc în dragoste. Maria, după cîteva săptămîni, fuge cu individul Gheorghe Petroi în satul Buda, din Blăgești. Este surprins însă de nevasta acestuia, Ileana, și cei doi fii ai săi. Petroi și Maria sînt bătuți grav, apoi i-au uns cu gaz și păcură și aruncați în stradă.

„A avut, scria ziarul Bacăul, și va avea satul multă vreme de ce rîde”. „Scărmănată” rău se întoarce în Bacău. Rămasă fără bani, se însoțește cu căruțașul Nicolae Cotaru, de 65 de ani, locuind la el pe str. Bacău-Piatra, 141. N-are noroc. Pe 2 martie, în timp ce Cotaru încărca o căruță cu saci la comerciantul Avram Blinder, „încetează subit din viață”. Este din nou pe drumuri. Face amor pe unde apucă pentru cinci lei, și mai rar pentru un pol. Cel mai des își duce clienții, soldați ori muncitori cu ziua, sub podul de la Bistrița. Desigur, se îmbolnăvește de sifilis. Intră în îngrijirea doctorului I. Munteanu, a cărui cabinet medical era situat pe str. Bacău-Ocna, 62. E tratată cu „Neotrepal și Neosalvarsan Idobismutat de chinină”. Slăbește, devine costelivă. Numai ochiii verzi rămîn aceiași. S-a apucat de băutură. Zilnic e văzută la crîșmele de pe Neagoe Vodă sau în zona Gării. Se vinde pentru „un rachiu”. Cade băută prin locuri virane, printre bălării. Persoanele serioase o ocolesc. „O culege” din stradă într-o zi Carolina Trempel, „moașă cu diplomă”, din Cernăuți. Aceasta o ia la ea acasă pe str. Bacău-Piatra 157, o spală, o îmbracă, îi dă de mîncare. Are 22 de ani, dar arată mult mai în vîrstă. Îi face cunoștință cu un fost șef de jandarmi pensionar, devenit „Logofăt” la o casă boierească. Nu-l poate suporta și fuge de la el. Are de-a face din nou cu poliția, cînd fură dintr-un magazin un raglan englezesc. Cazul este cercetat de comisarul Filipescu, care, după două zile de arest, îi dă drumul condiționat, „Să părăsească Bacăul”. Unde să o apuce? Cineva tocmai pronunțase „Moinești”. „Acolo mă duc”, își zise ea. Așa și făcu. Ajunse la Moinești. „Colindă” dughenele. Se opri în fața croitoresei de pe str. „Alex. Constantinescu”. Aflat în fața ușei pe un scăunel, patronul Noel Polock, amabil, o invită la cumpărături.

– N-am bani, domnule!

– N-ai vrea să lucrezi la mine?

Maria ridică din umeri neputinciosasă:

– N-am lucrat niciodată!

Îi trece pragul și plecă cu doi poli. Se plictisește repede în mica așezare. Se reîntoarce la Bacău, făcînd o parte din drum cu căruța „găzărilor”, apoi cu o căruță cu boi. Pe la Luncani o prinde o ploaie rece. O udă la piele. N-are cu ce se schimba și ajunge după cîteva ore în oraș. Lîngă gară, se duce la o cunoștință, fata unui dascăl, unde își usucă hainele și înoptează. Se scoală a doua zi. Îi este foarte rău. Are amețeli, tremură toată:

– Adela, cred că de la ploaia asta mi se trage moartea!

– Taci, nu cobi. Ia ceaiul ăsta. O să-ți facă bine. Spre seară starea ei se înrăutăți. Devenise albă „ca hîrtia”. Tușea din adîncul plămînilor. Prietena sa i-a adus cîteva cîteva hapuri. Boala nu regresa deloc. Tusea devenea mai violentă:

– Să chem un doctor?

– Nici gînd, tot mor. E păcat să cheltuiești banii cu mine.

Pe 26 aprilie 1924, Maria simți nevoia să iasă din casă. Se îmbracă și porni pe str. Gării. Soarele i se păru nefiresc. Era prea strălucitor și prea ardea. Merse pe la umbra castanilor. Ajunse la biserica „Sf. Împărați”. Împinse poarta putredă de lemn și intră pe aleea cu tei. Obosită, de parcă ar fi „înconjurat Bacăul”, se așează pe o băncuță lîngă mormîntul ctitorului Enache Krupenschi. Apoi, încet, ca o bătrînă, se ridică și păși înăuntru. Făcu cîteva cruci. Se așează în fața unei icoane, deasupra căreia pîlpîia tainic o candelă mică de argint. Sărută icoana. Din ochii care furaseră atîtea inimi, dar și care o aduseră aici, căzură lacrimi. Atunci, i se perindă prin față viața ei așa cum a trăit-o. Se ridică sprijinindu-se de zidurile reci. Ajunse în stradă. Făcu semn unei trăsături să oprească. Birjarul însă dădu bice cailor, rîzînd:

– Marie, cheamă amanții!

Se tîrî la casa prietenei sale. Ajunse sfîrșită de oboseală. Se așeză pe pat, fără a putea vorbi. Tusea îi încetă ca prin farmec. Un surîs palid se ivi pe buzele sale. Ar fi vrut să spună ceva. Era ora trei după amiază. Adela simți că totul se va sfîrși. Alergă la vecini și veni cu o lumînare aprinsă. O bătrînă murmură o rugăciune, iar o alta îi duse o icoană spre gură. Deodată, Maria, oftă adînc, de parcă ar fi vrut să tragă tot aerul în plămîni. Ochii, ochii ei unici, rămăseseră împietriți pentru totdeauna. Avea 24 de ani. Trupul ei fu dus la biserica „Sf. Treime” din Cimitirul din Vale. Va fi înmormîntată undeva lîngă gardul de lemn al cimitirului.

George Bacovia n-a uitat-o. Poemul „De Paște” îi va fi dedicat. În refrenul acestuia, poetul se întreabă:

– Tu unde ești Marie, frumoasă fată de mahala?” (Eugen ȘENDREA)