Jurnal despre Bacovia (4)

Constantin CĂLIN

Ziarul „Bacăul” din 1 aprilie 1929 a publicat o relatare despre un „banchet al magistraților”, care avusese loc cu opt zile înainte, în chiar Duminica Floriilor. Baroul local ținea să se despartă astfel de doi colegi -, unul avansat, altul transferat într-un oraș mai mare. Autorul relatării (care semnează Unus praesens) nu dă informații despre meniu, vinuri, muzică și altele, în schimb, conform protocolului epocii, îi menționează pe aproape toți cei care au toastat: „D-l Decan Dionisie Ionescu, D-nii Sakellary, Berea (șeful organizației locale a Partidului Poporului – n.m.), Luca (Ion Luca – n.m.), Apostol etc. A încheiat cu o deosebită strălucire D-l Grigore Mîrza. Din partea magistraților a(u) vorbit D-l președinte Cornea și sărbătoriții”. într-o societate de profesioniști ai elocinței, toasturile, ca probe de măiestrie, ingeniozitate și abilitate oratorică, reprezentau momente de maxim interes și luau uneori turnură de întreceri. Nu sînt citate fragmente din alocuțiuni, e însă ușor de imaginat substanța și sensul lor, acelea de elogii.
Banchetul a avut, dacă se poate zice așa, și o componentă culturală. „N-au lipsit nici de data asta manifestările spiritualo-literare”, scrie pretențios participantul metamorfozat în reporter. Spre ilustrare, el dă „cîteva mostre” de „quatrene epigramatice”, cinci în românește și unul în franceză. Două din cele românești sînt semnate Ap., adică Apostol: Gh.D. Apostol (1886-1971), poet de factură semănătoristă care debutase editorial în 1918. Primul e mai reușit: „D-l Carp, Consilierul, / E mai tare decît fierul, / Căci cu cît îl ciocănește / Tot mai mult se întărește”. Al doilea șchioapătă: „Nicăieri nu se lucrează / Mai sever și mai discret, / Decît în cabina rece / La Instrucție și Parchet”. Fără îndoială, în atmosfera destinsă a banchetului, ambele, și la fel celelalte catrene (căci vor fi fost dublul sau triplul numărului „mostrelor”), au plăcut și amuzat. Autorul articolului (probabil și autor de epigrame) pare literalmente încîntat. Relatarea sa e, din punctul meu de vedere, un document semnificativ, întrucît conține rețeta cam tuturor petrecerilor de acest gen (toasturi și epigrame) și oferă o probă despre gustul celor de atunci. Eu am citit-o gîndindu-mă tot timpul la Bacovia. E posibil ca el să fi fost atunci la Bacău. Era, apoi, avocat și vechi membru al baroului. La o adică ar fi putut fi prezent. Dar ar fi făcut față, oare, la o asemenea reuniune mondenă, la care agreabili și remarcabili sînt cei cu facondă? Cert, nu. Incapabil de elocvență umflată, de jocuri de cuvinte și de rimări facile, nu ar fi atras atenția nici ca orator și nici ca epigramist. Lucru ciudat, de altminteri, într-o vreme în care epigrama era o specie în vogă, el n-a scris nici una. Mai mult, n-a răspuns nici la epigramele (e drept, omagiale) ce i s-au dedicat. însă absențele din anumite locuri și reticențele în anumite manifestări îl caracterizează la fel de pregnant ca și prezențele și afirmările în altele.

Schița „Poetul Lăptucă”, din volumul „Căpitanul Străjescu” (Biblioteca „Căminul”, f.a.), de Petre Locusteanu, pe care am recitit-o recent, pune în evidență paradoxul că, în unele cazuri, insuccesul nu elimină, ci, dimpotrivă, întreține egolatria. Poet în vîrstă, dar încă nelansat, Lăptucă (botezat astfel, probabil, din cauza pletelor „înseilate cu bumbac alb de cusătoreasa harnică: vremea”) își explică situația sa literară ca fiind o consecință a calităților și a comportamentului diferit de al celor mai notorii scriitori din epocă, mai exact de dinaintea primului război mondial. Vii sau morți, toți au defecte de care el a fost iertat. Victor Eftimiu, de pildă, e zgomotos (umblă „cu clopotul Mitropoliei de gît”), Cincinat Pavelescu e invidios („Sunt sigur că jumătate din păr și l-a pierdut numai de necazul meu!…”), A. de Herz își face reclamă insistentă, „bate toba”, Al. Cazaban e un spirit veninos („o viperă care cînd plînge lăcrămează venin și cînd se strîmbă crede că e spirit”), Sadoveanu n-are talent, ci doar „umeri de hamal” pentru a duce în spinare toată viața „saci încărcați cu slove”, Caragiale e vinovat că a preferat o popularitate de „băncuță” (monedă mică), Vlahuță – că tratează în versuri dulcege subiecte de proză, iar Iosif, Coșbuc, Anghel („un clovn tragic”) îl lasă indiferent. Denigrări și insinuări obișnuite în comeraje, afirmațiile sale sînt stimulate într-un fel de rezerva pe care i-o arată interlocutorul, secretar de redacție la o revistă literară, tip avizat și cu simțul umorului. Discuția lor se desfășoară capricios, în zig-zag, Lăptucă trecînd de la una la alta: persoane, idei, noțiuni. După o frază prin care îl „desființează” pe cineva, urmează, firește, una în care se laudă pe sine, și invers, cu permanente variații de ton: indignare, disperare, exaltare. Pe de o parte, lipsa succeselor îl face să se considere un poet neînțeles de contemporani („un poet al posterității”), pe de altă parte, un articol ditirambic dintr-o foaie de provincie îi dă iluzia recunoașterii, nu oricum, ci ca „mare poet”. Articolul aparține unui Popescu, necunoscut, dar pe care îl ridică în rang: „eminentul critic”, „talent de mîna întîi”, „un estet fără pereche”. „De la Gherea n-am mai avut un critic atît de cumpănit, atît de judicios și învățat…”. „Pe lîngă el, și Dragomirescu, și Lovinescu și toți criticii noștri sînt niște cîrlani”. O „aqua forte” executată cu mînă sigură, schița cuprinde comportamentul unui personaj nu chiar rar în viața literară: megalomanul.
M-am oprit asupra ei dintr-un motiv extrem de simplu: conține o listă cu cei mai discutați autori ai perioadei care premerge debutul editorial al lui Bacovia. Lipsesc însă, ca să mă refer doar la simboliști, Macedonski, Minulescu, Stamatiad, Denusianu. în fine, un cuvînt și despre Petre Locusteanu (1883-1919): ziarist și scriitor nonconformist, cu voluptatea scandalurilor de presă, a fost el însuși un „caz”.emnificativ, întrucît conține rețeta cam tuturor pet

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!