Lista domnului Trandafir

Constantin CĂLIN

Sfîrșitul anului mă găsește în față cu un teanc de volume despre care, deși aș fi vrut, n-am reușit să scriu. Oarecum speriat de mărimea restanțelor, încerc să mai recuperez o parte din ele în „Bazarurile” și „Varietățile” care mi-au mai rămas. Deasupra, primul din aceste volume, e „Cititul cărților. Poezia”/ De la Nichita Stănescu pînă în prezent, de Constantin Trandafir (Ed. Premier, Ploiești, 2006). âl consider o dovadă de atașament față de critică, îndeosebi față de „critica de întîmpinare”. Nu-i ușor să reziști în acest domeniu, din cauza descurajărilor care vin de pretutindeni. Pentru a continua ai nevoie de un moral solid. Punctul de sprijin al d-lui Constantin Trandafir e – mărturisește el însuși în prefață – „plăcerea cititului”, „aplecarea prea îndrăgostită pentru literatură”. âl cred integral. Are, ca și mine, o vîrstă aflată dincolo de preocupările de carieră. Alți comentatori de aceeași etate s-au reprofilat. în schimb, el, la „Revista nouă”, ține o cadență de cronicar. Definitoriu pentru curiozitatea sa e capitolul final, „Starea poeziei, azi. Perspective”, un catalog de nume noi, însoțite de caracterizări adecvate. Dacă n-ar fi și cîteva pase ironice, l-ai crede unul de-al lor, într-atît pare de familiarizat cu evoluția grupărilor și încrengăturilor „nouăzeciste” și „milenariste”. Pe lîngă curiozitate, însă, d-l Constantin Trandafir relevă și o mare abilitate: el mai mult descrie decît judecă. âi arată pe toți cum se văd ei în oglindă și se etalează, nu cum sînt la o privire normală. Optimist și generos, le dă certificate de existență. âi înregistrează ușor amuzat, surprins parcă de cît de mulți sînt și de inteligenți. O asemenea comprehensiune se bazează mai curînd pe niște calcule decît pe gust. Atminteri și gustul d-lui Constantin Trandafir e destul de elastic. Nu-l limitează nici o prejudecată. âmbrățișează multe și are mereu o ușă deschisă către noutate, chiar dacă aceasta poate fi uneori „de condiție modestă”. Dar oricare ar fi mobilul real ce-i determină alegerea autorilor și cărților pentru comentarii, d-l Constantin Trandafir se pricepe să-i dea o justificare estetică. Astfel și acum, presimțind posibilitatea unor suspiciuni, avertizează: „Cîțiva dintre poeții incluși în această selecție (volumul pe care îl discut – n.m.) nu s-au bucurat de atenția criticii într-o măsură cuvenită, din motive le-aș spune de provincialism îngust. Să nu-și închipuie cineva, la prima ori la zăbavnica vedere, că s-a plătit vreun tribut <> și <>, ci, pur și simplu, sînt considerente de ordin valoric și o reacție față de aroganța odios provincială a <>”. Deși am rezerve asupra sincerității absolute a acestor afirmații, salut ideea de opoziție pe care o conțin și admit că nu mobilul care a dus la cutare sau cutare comentariu e important, ci rezultatul. Iar d-l Constantin Trandafir reușește să mă convingă – posibil și pe alții – că, de pildă, Petre Manolache, Marian Ruscu sau Viorel Cernica (adică un poet din Galați, unul din Ploiești și unul din Cîmpina, trei din „fiefurile” sale) merită să figureze în plutonul cu cele treizeci de nume pe care le-a adunat în „Cititul cărților”, alături de Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Marin Sorescu, Horia Zilieru, Ilie Constantin, Constanța Buzea, Elisabeta Isanos, Leonid Dimov, Virgil M
azilescu, Mircea Ciobanu, Emil Brumaru, Sergiu Adam etc. Lipsa de prejudecăți în recunoașterea valorilor constituie fără îndoială un merit. Celălalt – și mai evident – e stilul. D-l Constantin Trandafir știe să oficieze – ca puțini, azi – în ipostaza de critic de poezie, care cere ținută, gesticulație potrivită și „dicție”. Dublate în permanență de o „critică a criticii”, comentariile sale fixează, punctează, întăresc ceea ce pare util de reținut din opera unui poet. Ordonate cronologic, „demersurile” probează intuiție sigură și dexteritate. Iată un fragment din analiza pe care i-o face unui „poet atipic”, controversat: „Luînd seama de poezia anterioară a lui Liviu Ioan Stoiciu și de un fel special de a fi, apoi citind cu atenție noul său volum de versuri, «La plecare», ideea despărțirii de sine nu implică ruptura, ci o înnoire chiar prin trecerea la altă condiție, în spațiul funerar, cu sensul de ezoteric al schimbării pe care o suferă omul prin inițiere. Despărțirea dobîndește înțelesul reversibil al unei reapropieri. Rațiunea de a exista este însuși faptul de a scrie. Plecarea presupune finalmente regăsirea, călătoria se încheie cu reîntoarcerea. Simbolismul călătoriei reprezintă și aici căutarea, coborîrea la începuturi (cînd în infern, cînd în copilărie), o aventură a cunoașterii concrete ori spirituale, care este cel mai adesea o fugă de sine și, paradoxal în aparență, singura călătorie în interiorul lui însuși”. D-l Constantin Trandafir scrie clar, fluent, cu un simț infailibil al proporțiilor și simetriilor. Textele sale sînt animate, ca niște dansuri în jurul altor texte, executate cu jubilație, mai ales cînd e vorba de mînuirea sinonimelor și a antonimelor. Mă îndoiesc însă că această vivacitate e întotdeauna semnul empatiei, al adeziunii complete la „mesajele” autorilor. Uneori, mi se pare că tocmai deficiențele de percepție sînt compensate prin retorică. Tip dinamic și flexibil, d-l Constantin Trandafir nu ezită să-și valorifice la maximum, în toate situațiile, verva naturală și meșteșugul. Dacă sub ele e sau nu e sinceritate de fiecare dată, chestiunea e secundară. Sau cu vorba sa (devenită tic), „chiar că nu contează”. Un lucru e cert: e unul dintre criticii care (mă) încîntă.ibut <> și <Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!