Lumea românească

„Eroii” pe care-i admirăm!?!

Vasile PRUTEANU

Lumea noastră trăiește prea iute și prea intens ca să-și mai poată păstra o memorie proaspătă. Nu știu dacă numele lui Nichita Stănescu sau Marin Sorescu mai spune ceva românului obișnuit. Ei au fost printre puținii poeți care au încercat să dea țării ceea ce Walt Whitman dăduse Americii: credința în viitor, credința în progresul neamului nostru, în om în general. Pentru generația mea, care a crescut odată cu ei, acești poeți (ca și mulți alți artiști din toate genurile) reprezentau eroii la care ne raportam, modelele cărora voiam să le semănăm, să-i urmăm în țelurile și aspirațiile lor. în mijlocul vacarmului contemporan, mă întreb cu amărăciune dacă mai e cu putință să ne alegem modele pure, slujitori ai artelor într-o vreme de dezmăț și rătăcire generală, cum este cea de astăzi? Bîntuiți de toate uraganele destinului, am ajuns să negăm, să contestăm în gura mare pînă și Revoluția din ’89, cu morții ei nevinovați. Din mitul acestui sacrificial act istoric tinde să nu mai rămînă nimic. Totul este trecut în derizoriu absolut. Totul a fost o lucrătură a spionilor, manipulare, diversiune, o bălmăjeală de conspirații sinistre, cu personaje la fel de ciudate – emanate sau nu – falși revoluționari, falși participanți, falși teroriști, dar morți reali. Cam asta învață generația actuală de tineri și (probabil) cele următoare, care se vor simți inconfortabil să poarte o atît de jenantă și umilitoare moștenire istorică. Le va fi, poate, rușine cu așa o țară și așa o istorie, din care vor lipsi marile personalități, obturate și obscurizate de comunism și de avîntul actual al grosolăniei, mitocăniei, inculturii, obscenității și nerușinării.
Preocupați de lăcomie, de avariție și de obținerea rapidă a averilor dobîndite prin fraudă și corupție, aproape că nu mai observăm ce se clădește în jurul nostru, ce noi tipologii de succes începe să propună societatea românească. Noi idoli pentru tineri, noi modele pentru unii din ce în ce mai mulți și mai convinși. Non valori pentru puținii oameni cu scaun la cap și chiar cu o cultură superficială. Apar, spre exemplu, regii și împărații țiganilor, prinții și prințesele manelelelor, popularizați pe toate canalele de televiziune ca nou model cultural de mare succes. Sute, mii de ore în care se clădește noul „model”, noul „erou” al „copilului minune”, al lui Adi de la Vîlcea, Guță, Fane Salam. Ei devin idoli pentru că oferă calea cea mai scurtă către afirmare într-o societate care deschide calea visului de mărire al loazei eterne. Au bani fără număr, ei sînt noii învingători, cei care plac, care seduc. Oricărui muzician (fie și mediocru) îi este la îndemînă să constate precaritatea și liniaritatea melodică a manelelelor, sărăcia lor imaginativă, asemănarea pînă la confundare a unei manele cu alta. Avem ceva de admirat în asta? Doar puținătatea cunoștințelor noastre muzicale, gusturile hoțește pervertite ne îndeamnă să admirăm ceea ce nu merită admirat.
Uitați-vă și la celălalt model de succes contemporan; cel al întreprinzătorului din fotbal, fost sau nu bișnițar. Trece, oare, o zi în care să nu te întîlnești cu mutrele grobiene ale lui Giovani și Gigi Becali, Copos, Mititelu sau Dragomir? Ce învățăm de la ei? Tupeul și vulgaritatea! Lor li se alătură tipul politicianului versatil ca Adrian Năstase, Mircea Geoană, Vadim Tudor, Lucian Bolcaș, Codrin Ștefănescu, Dan Ioan Popescu, Marian Oprișan, Radu Mazăre, Vanghelie, Mischie, Iancu, Tender, Vîntu, Bitner, Culiță Tărîță ș.a. Și-au sporit imens averile și au ocolit justiția cu nepăsarea celui ce știe să jecmănească fără a fi întrebat cum și de ce. Mă rog, de ce școală, de ce ani pierduți în universități, cînd se poate atît de bine și de ușor și altfel? Și chiar dacă au urmat cursuri universitare – precum unii politicieni – succesul a apărut nu în profesie, ci în uruitul de moară înfundată al propagandei de partid. De-acolo vin marile averi, iar cuvîntului decantat al artiștilor și oamenilor de valoare îi este destinat să rămînă în vremelnicie. Chiar și creatori de valori eterne pot fi minimizați, murdăriți prin calomnie, judecată falsă și pătimașă, cum s-a întîmplat cu Marin Sorescu, Gabriel Liiceanu, H.R. Patapievici, Andrei Pleșu, cu mulți alți intelectuali de mare deschidere spirituală. Oare cîți scriitori de talent au scăpat de josniciile proferate de Eugen Barbu și Vadim Tudor în „Săptămîna”? Și cîți dintre ei au fost realmente reabilitați în ochii oamenilor? Cu toate astea, valul zadarnic învîlvorat de avîntul denigrării le-a atins doar numele și niciodată persoana sau creația.
Am ajuns să ne întrebăm dacă mai sînt valori în România cărora să le urmăm, să ne fie modele. Sigur că sînt. Dar din obscure motive, le omorîm încet și metodic, le înnecăm în marea de imbecilitate. Iată, a venit și vremea să cîntăm imnul național în ritm de manele și pe versuri de jelanie țigănească. Ce anume să opui, cu eficacitate, acestor dejecții spirituale pentru ca acestea să-și piardă stridența și infatuarea? în nici un caz părerea președintelui Traian Băsescu, care a afirmat că atunci „cînd aude de profesori îi vine să…”. De la acest „îmi vine să…” a pornit emigrarea creierelor, care s-au impus în lume prin valoarea lor de excepție, oameni recunoscuți și plătiți ca atare de mari companii străine. Se dovedește că pînă și președintele nostru populist rămîne prizonierul vieții sale din timpul comunismului pentru care savanți de renume mondial erau doar ceaușeștii: el și ea. Alții nu existau. Sau dacă au existat, comuniștilor tot așa „le venea să…”. Iată cum nu reușim să răzbatem complet și curați din trecutul întunecat și încă trăim ca personajul Stephen din romanul „Ulise” al lui James Joyce, care susținea că „istoria este un coșmar din care tot încerc să mă trezesc și nu pot”. oi modele pentru unii din ce în ce mai mulți și mai convinși.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!