Lumea românească

Cînd diavolului i se zărește doar coada

Vasile PRUTEANU

în „Micile poeme în proză” ale lui Baudelaire poate fi găsit unul dintre cele mai profunde adevăruri scrise de un om modern despre Satană: „Cea mai frumoasă șiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există”. Trebuie să recunoaștem că această scamatorie n-a reușit niciodată mai bine decît în epoca contemporană și (mai ales) în politica românească. După o jumătate de secol de regim diavolesc, Satana și-a băgat ades coada printre politicienii noștri, făcîndu-i să se încaiere pentru putere. Rezultatul s-a resimțit în dispariția unui partid istoric (PNȚCD) și în reîntoarcerea coafată la vechea stare de lucruri.
Pînă prin secolul al XVII-lea circula în Anglia o gravură inspirată din „Capriciile” lui Breugel, reprezentînd un personaj cu capul încornorat, din care se zăreau vag două picioare despicate, trupul rămînîndu-i invizibil. Titlul gravurii era: „Nobody”. Adică nimeni. Acestui nimeni i se zărește în România doar coada. Băgată între proprii aliați și prieteni ai lui Călin Popescu Tăriceanu cu scopul de a-l doborî. Experiența de pînă acum arată că sîntem dominați de o clasă politică de demolatori, nu de constructori. Ar fi o minune ca premierul să reziste loviturilor succesive aplicate de Băsescu, Stoica, Stolojan, de proprii miniștri din Guvern. Mona Muscă a demisionat din guvern pentru că Tăriceanu n-a vrut să demisioneze, iar Ionuț Popescu își contrazice șeful tocmai în momentul cînd acesta încerca să depășească situația dificilă creată de colega demisionară. Diavolul și-a băgat subtil coada între aliați, deschizîndu-le drum spre un eșec similar celei al Coaliției Democratice, zdrobită de eșalonul doi al PCR, condus de Ion Iliescu și tinerii școliți de Ceaușescu (Adrian Năstase, Adrian Severin, Viorel Hrebenciuc, Mircea Geoană, Petre Roman etc), cu scopul de a-i înlocui pe bătrînii săi dinozauri. Am ajuns la situații nu numai comice, ci și dramatice, în care persoane, altminteri onorabile, invocă principii etice existente doar în imaginația lor. Cum altfel am putea caracteriza îndărătnicia Monei Muscă în a susține contrariul a ceea ce afirmase în perioada inundațiilor, că „nu-i timp de demisii cînd țara este amenințată de catastrofe naturale”! Numai în lumea catîrilor îndărătnicia poate fi un principiu, în nici un caz în politică. Cu riscul erodării credibilității și al unui minus de imagine, premierul Tăriceanu a fost conștient de pericolele pe care și le asumă, schimbîndu-și hotărîrea de a mai demisiona. De aceea, a întreprins numeroase eforturi pentru reechilibrarea guvernului. Michiduță și-a băgat iarăși coada, tulburînd energic apele în Alianța D.A. și mai ales în PNL. Și astfel premierul a devenit un fel de proscris într-o „anumită parte a presei” și în volburoasele luări de poziții demolatorii ale liderilor PSD. A fost și este acuzat de lucruri infame, aberante de către articlerii fideli PSD și de către jurnaliști naivi.
Există o categorie de pescuitori în ape tulburi care se hrănesc din provocarea, întreținerea și intensificarea crizelor. Sînt provocatori ai unor agitații schizoide, pentru a profita de realocarea resurselor financiare, de la care au fost îndepărtați sau ignorați. Premierul nu a greșit în raționamentele sale politice și nici în justificarea morală a poziției sale, ci doar în raport cu acești pescuitori în ape tulburi, pentru care vitală era doar provocarea instabilității Alianței D.A. și a saturării foamei de senzațional.
După cum evoluează scena politică în aceste zile și după zvonurile din subteranele Puterii, vom asista curînd la o lapidare, la o linșare politică a lui Călin Popescu Tăriceanu. Zărim, deocamdată, doar coada diavolului. Personajul încornorat este pentru moment invizibil, este Nobody. El produce o adevărată scamatorie politică, cu consecințe imprevizibile. Cînd scamatorii fac politică, în arena socială este un adevărat circ. Mărul discordiei le stă ca o idee fixă în căpățînă. Singura noastră speranță este să le (re)vină mintea la cap, pentru a fi scutiți de tot acest spectacol penibil, prin care am mai trecut în ciclul electoral 1996-2000.
Am crezut cu toată ființa că sistemul demagogic comunist va parcurge rapid perioada sa crepusculară, că nonvalorile sale vor cunoaște dezagregarea, că substratul său demoniac va fi ușor de înlăturat. M-am înșelat. N-am ținut cont că acel Nobody poate monta un alt spectacol: cel al dezmățului oamenilor stăpîniți de o sete nepotolită de putere, de dorința și voința de a avea și specula funcții și onoruri niciodată meritate. Aspra realitate arată că făptuirea omenească n-are limite în producerea răului social, că oamenii nu-și jugulează niciodată pornirile spre „slava deșartă”, datorită căreia Satana și toți „îngerii lui” au căzut din ceruri în hățișurile politice ale omenirii, provocînd dezastre pe termen nedefinit. De altfel, în Biblie nu există caracterizat „răul” ca atare, ci „Cel rău”, personificîndu-l astfel pe diavol, amestecat în toate nefericirile lumii.tică de demolatori, nu de constructori. Ar fi o minune ca premierul să reziste loviturilor

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!