Marea bucurie a românilor

* în lupta pentru unire – Iașiul și Bacăul

…Sîntem în 3 ianuarie 1859, Iași, seara. E frig și zăpadă. Sănii cu zurgălăi aleargă cînd spre Copou, cînd spre Podul Roșu. în sala „Elefant” (unde era expus scheletul unui elefant) a Cabinetului de Istorie Naturală, Vasile Alecsandri își șterge, cu batista, fruntea și strigă celor prezenți:
– Fraților, pentru a fi următori programului nostru, propun să reunim toate voturile noastre asupra unei singure persoane pe care o iubim, o respectăm, care oferă toate garanțiile privind trecutul său, prin caracterul său. Cine? Eu sînt gata să mă desist de candidatura mea, susținută de 16 membri, în favoarea lui Negri, cu condiția totuși ca toți candidații să-mi imite exemplul!
Apoi, luă în parte pe fiecare candidat:
– Domnule Mavrogheni, vă desiteți în favoarea lui Negri?
– Da!
– Lascăr Rosetti?
– Da!
– Kogălniceanu?
– Da!
Refuză Lascăr Catargi, „zicând că Negri era un comunist care vroia să împartă proprietățile țăranilor!” Dar: „noaptea pe la orele 2, partida d-lui Alecsandri se adună la Panait Cazimir și decide că voturile nu vor fi date lui Negri”. Pentru ce? Pentru că „Negri era cumnatul lui Vogoride”.
Atunci, Pisoski pronunță numele lui Cuza, în timp ce Lascăr Rosetti se repezi la ușă, și încuind-o pune cheia în buzunar zicînd că nu va ieși nimeni din odaie pînă nu se va înțelege asupra candidatului.
„Ca o scînteie electrică trecu numele lui Alexandru Cuza de la gînd la gînd și de la suflet la suflet. Hotărârea era luată!”. A doua zi, 4 ianuarie, la ședința adunării elective – scria C. Gane, naționaliștii, care erau în majoritate, propuseră pe candidatul lor. Mihăilenii și Grigoricii amuțiră. La 5 ianuarie se păși la alegerea domnului. Trupe înarmate „ocupau piața Palatului Administrativ, iar Camera Deputaților se adună la ora prînzului”. Se face apelul. „Sînt câteva abțineri. Nici unul împotriva numelui Cuza”. „Atunci mitropolitul proclamă rezultatul votului. Strigăte de entuziasm. Lovituri de tun. Apoi invită pe domn să depună jurămîntul. Domnul se urcă la tribună și depune jurământul. Mitropolitul binecuvîntează pe domn, care îi sărută mîna. Mitropolitul ia pe Alteța Sa de braț și-l conduce în sala tronului, urmat de caimacami, de Cameră, de popor… După obicei, o tavă cu licheoruri. Bea numai domnul și toastează cu căldură pentru prosperitatea și gloria Moldovei”.
Ce-a fost atunci? Povestește băcăuanul nostru, Vasile Alecsandri:
„Bucuria de a fi scăpat de cei doi Sturdza a fost atât de spontană, atât de mare, încât timp de trei zile populația Iașului s-a dedat la adevărate nebunii. Mase de oameni purtând făclii și imagini alegorice parcurgeau străzile strigând:
– Trăiască domnitorul!
– Trăiască deputații!
– Jos „strigoii”!
– La moarte Mihai Sturdza!”
„Corpul de ofițeri fericit de a avea un domn ieșit din rândurile sale, a venit să ne caute pe noi, deputații, la Cabinetul de Istorie Naturală; ne-a răpit și ne-a purtat în triumf… A doua zi, de Sf. Ioan m-au dus pe la nouă seara la Zizine, m-am întîlnit cu o imensă mulțime populară, înarmată cu făclii, drapele etc. Oricît am vrut să evit această întîlnire, m-au recunoscut în sania mea și într-o clipă m-am văzut înconjurat de mai mult de 3.000 de oameni, care s-au apucat să strige, salutându-mă:
– Trăiască Alecsandri!
– Trăiască deputatul nostru!
– Trăiască poetul nostru!…
în sfârșit, am început să vorbesc spunând:
– Fraților, să trăiască steagul Moldovei! Steagul românesc pe care îl purtați cu atâta fală!
La aceste cuvinte era gata să fiu asurzit de urale… în mijlocul acestui tumult am auzit o voce de adevărat tenor strigând:
– Unde-i muzica? Cântați, măi „Hora Unirii”, că Alecsandri a făcut-o!
Noi urale însoțite de joc, de cântece. Era minunat!”
„La 24 ianuarie 1859, scria Gane, el (Alexandru Ioan Cuza – n.n.) fu ales și domn al Munteniei, înfăptuindu-se astfel mult dorita și mult așteptata Unire”.
Băcăuanii au fost trup și suflet în lupta pentru „Unire”. „De la copilul de 7 ani – scria cronicarul C. Radu, până la bătrâni, ochii li scânteiau de dragoste, piepturile li se zbăteau de nerăbdare pentru izbutirea cauzei sfinte de pătrunse în inimile tuturor”. Tot el va adăuga: „Generațiile de la 1866 încoace nu-și pot da seama de marea bucurie a românilor de atunci, de focul sfânt ce aveau în inimi, de lupta uriașă, de izbînda strălucită, căci visul lor a fost împlinit. Amândouă țările erau în sărbătoare, românii cuprinși de un entuziasm fără margini…”. (Prezentare selectivă de Eugen ȘENDREA) cu condiția totuși ca toți candidații să-mi imite exemplul!
Ap

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!